Noire

 

Mă grăbesc. Străzile din Chinatown pulsează sub lumina roșiatică a felinarelor, pline de oameni, de voci care se suprapun într-un haos familiar. Miros de condimente, fum de țigară, arome dulci și ceva metalic – un firicel de rugină în aer care-mi face pielea să se înfioare.

Mama nu răspunde la telefon, iar un sentiment neliniștitor îmi apasă pieptul. Îmi trag hanoracul peste cap și mă hotărăsc să merg spre restaurantul unde lucrează.

Dacă e ceva ce am învățat în ultimii ani, e că atunci când simți că ceva nu e în regulă, de obicei ai dreptate.

Noaptea îmbracă orașul într-o mantie densă, iar umezeala amestecată cu fumul de la restaurante apasă aerul. Luminile roșii aruncă umbre lungi pe fațadele clădirilor, iar strada forfotește de viață. Mă strecor printre trupuri, strângând telefonul inutil de tare, cu gândul că ceva, undeva, e pe cale să se întâmple.

O sun din nou, dar aceeași tăcere mă lovește. Știu că întârzie des, dar ceva e diferit în seara asta. Ceva mă roade din interior, ca un avertisment mut. Nu ar trebui să mă las pradă paranoiei, dar… am mai simțit asta înainte.

Mirosul morții.

Încă nu înțeleg de ce mi se întâmplă asta. Nu știu cum să explic asta în cuvinte. Dar îl simt în aer — un amestec de umezeală, de rugină, de ceva ce nu ar trebui să fie aici. Și știu, instinctiv, că ceva nu e în regulă.. Dar poate că exagerez.

Sau poate nu.

Mă gândesc la ce a fost în trecut, la ce a fost înainte să ajungem aici, la felul întrerupt în care viața ni s-a dezintegrat, la fiecare moment în care mi-am promis că n-o să mai las niciodată lucrurile să-mi scape de sub control. Dacă mama n-are grijă de ea, trebuie să am eu.

Decid să o iau pe un traseu mai scurt, conform Google Maps, pe una dintre aleile înguste care șerpuiesc între clădiri.

Oamenii sunt peste tot, dar nu mă simt în siguranță.

Întunericul pare mai dens în colțurile străzilor, iar fiecare siluetă care trece pe lângă mine îmi face inima să bată mai repede. Câteva zgomote se aud dintr-un gang întunecat, pe lângă care sunt nevoită să trec. Mă opresc lângă colțul clădirii și apoi îl văd.

Nu-l văd clar de la început. Doar un joc de umbre, două siluete tensionate într-un schimb de replici scurte, tăioase, pe o alee înfundată. Un bărbat în haine largi gesticulează violent, în timp ce celălalt, mai înalt, mai stabil, rămâne nemișcat. O frântură de lumină îi atinge chipul. Nu-l cunosc, dar ceva mă face să mă opresc.

— Nu ar trebui să fii aici, spune cel încolțit, iar vocea lui, clară și lipsită de panică, mă face să tremur.

Celălalt ridică din umeri.

— Nu tu faci regulile. Crezi că nu mi-am dat seama cine ești?

Mâna înarmată se mișcă din nou. Nu mai am timp să gândesc. Nu țip, dar corpul meu reacționează. Un zgomot scurt, reflexiv, iese din mine când pasul meu atinge o baltă de apă. Nu e suficient de tare, dar e destul ca ambii bărbați să mă audă.

Cel atacat, cel îmbrăcat în culorile întunericului, întoarce capul ușor, doar cât să mă vadă cu coada ochiului, fără să lase garda jos un moment. În schimb mie, nu-mi trebuie mai mult de o secundă să mă pierd în ochii lui într-o nuanță imposibilă de negru, ca o noapte infinită. Un amestec de frig și avertisment în privirea lui. Un fulger de recunoaștere? Nu, imposibil. Nici măcar nu-l cunosc. Dar ochii lui…

Apoi totul se întâmplă într-o secundă.

Un strigăt scurt. O mișcare bruscă. O lamă care sclipește în aer.

Înainte să realizez ce se întâmplă, bărbatul în negru reacționează. Un pas lateral, o mișcare precisă, iar atacatorul e trântit pe trotuar, cu mâna îndoită într-un unghi nefiresc. Totul se întâmplă în mai puțin de trei secunde.

Rămân împietrită.

Nu e normal.

Felul în care a reacționat, rapiditatea, controlul absolut al mișcărilor – oamenii nu se mișcă așa. Oamenii nu răspund la pericol cu o asemenea lejeritate. El nu e un om obișnuit. El e creat pentru a da piept cu pericolul.

Respirația mi se blochează în piept. Îmi dau seama că îl privesc prea intens și că el m-a văzut.

Se întoarce ușor, fără grabă, ochii lui prinzându-mă ca niște lanțuri invizibile. Negri. Adânci. Reci. Privirea lui mă sfâșie, mă pătrunde, ca și cum ar vedea ceva ce eu nu vreau să arăt.

Pericol.

Dar nu genul de pericol care îmi spune să fug. E acel gen de pericol care îmi face sângele să pulseze mai repede, care îmi provoacă o neliniște în stomac, care mă atrage și mă sperie în același timp.

— Cauți ceva?

Vocea lui e joasă, calmă, lipsită de orice urmă de panică. Ca și cum scena din fața noastră n-ar fi decât un detaliu banal dintr-o noapte obișnuită.

Nu știu ce să răspund.

Mi-ar plăcea să spun că mă controlez, că nu mă las afectată, dar simt cum îmi pulsează sângele în tâmple. Tot ce pot face e să înghit în sec.

El nu rupe contactul vizual. Mă studiază, iar pielea mi se înfierbântă sub intensitatea privirii lui. Mă vede. Într-un mod în care nimeni nu m-a văzut vreodată.

— Dacă n-ai treabă, pleacă.

Să plec. Ar trebui să fac asta. Ar trebui să ascult avertismentul lui mut, dar nu pot. Picioarele mele refuză să se miște.

Pentru prima dată în mult timp, simt că am în față pe cineva care nu doar că ar putea să mă frângă în două fără efort, dar care ar putea să mă citească și să-mi dezgroape toate secretele. Și asta mă sperie mai mult decât orice altceva.

Liniștea dintre mine și bărbatul necunoscut devine apăsătoare. Inima îmi bate în urechi, dar simt că dacă fac un pas greșit, el va ști. Va înțelege că nu sunt doar o simplă trecătoare, că nu sunt doar o curioasă care s-a nimerit aici.

Și apoi, simt mirosul. Acel miros.

Îl cunosc prea bine. Îl recunosc din fiecare coșmar în care îl port după mine, din fiecare noapte în care mă trezesc cu pieptul sfâșiat de o presimțire grea. Mirosul morții.

Mă așteptam să vină din altă parte. De la mama, care întârziase inexplicabil. De la străzile întunecate, care îmi ridicau părul pe ceafă.

Dar nu.

Vine de la el.

De la bărbatul din fața mea. De la hainele lui negre, care se mișcă ușor în vânt, ca și cum ascund mai mult decât ar trebui. De la postura lui prea relaxată, ca și cum știe că niciun martor nu îl poate înfunda. De la privirea lui rece, care mă scrutează cu aceeași atenție cu care un sculptor își măsoară piatra, deja văzând forma finală în carnea brută.

Instinctul îmi urlă să fug, dar sunt paralizată.

Nu moartea îl vrea pe el, ci el este cel care aduce moartea.

Însă la o analiză mai amănunțită, realizez că greșesc. Mirosul nu este de la el. Nu vine de la bărbatul din fața mea, cel cu spatele drept și privirea de gheață. Nu, nu de la el. Celălalt. Individul cu haine largi, care încearcă să se ridice de jos, dar pe care îl simt ca și cum ar fi un foc mocnit gata să explodeze. El e cel care poartă moartea pe umeri, cel care a înghițit-o de atâtea ori încât acum o lasă să se scurgă din el, infectând aerul. Emană izul sec al morții prin fiecare por. Îmi acoperă pielea ca un val rece, acea senzație familiară, acel miros pe care l-am simțit și atunci… în noaptea aceea. Nu e doar teama mea, nu e doar paranoia care îmi toarce în piept. Îl știu. Îl recunosc. Nu pe el, ci ceea ce este. Un vultur care planează deasupra prăzii, care vânează fără ezitare.

Însă bărbatul pe care voia să-l atace… nu e pradă. Și asta mă face să tresar. Aura lui e întunecată, ca o umbră care refuză să fie risipită, dar nu e ca a celuilalt. Nu miroase a moarte, ci pare bântuit de ea. Ca și cum ar fi fost atins de ea de prea multe ori, ca și cum ar trăi cu ea înfășurată în jurul lui, dar fără să-i aparțină cu adevărat.

Îmi dau seama prea târziu că eu sunt cea care a intrat pe terenul de vânătoare. Privirea atacatorului alunecă brusc spre mine, iar un rânjet strâmb îi brăzdează fața.

— Și uite că am și spectatori… șuieră el, ochii mijiți sclipind a ceva murdar, bolnav. Ce mai aștepți? Știm deja cât urăști să ai martori, așa că alege.

Înțepenesc. Miroase a moarte din nou. Nu moartea în sine – ci putregaiul celor care se hrănesc din ea. Îl simt apropiindu-se, mirosul lui e diferit, viciat, ca un metal ruginit pe care ploaia nu-l mai spală. Îmi ridic mâinile instinctiv, dar în momentul în care face un pas spre mine, tot ce apuc să văd e lama care se ridică, gata să taie. Imediat, ceva se schimbă. Un fior rece îmi străbate coloana. O prezență nouă intră în ecuație înainte să apuc să mă mișc.

Înainte ca lama să-mi atingă pielea, o mână fermă, brutală, străpunge aerul dintre mine și atacator. Un braț se înfige în pieptul lui ca o barieră de fier, iar trupul său e azvârlit înapoi cu o forță uluitoare.

Mă clatin. Câteva secunde nu mai aud nimic. E ca și cum lumea s-a dilatat în jurul meu. Tot ce văd sunt ochii străinului care stă acum între mine și moarte – întunecați, adânci, ca o gaură neagră care ar putea înghiți totul dacă s-ar lăsa pradă haosului.

— E pentru ultima dată când îți spun să pleci, rostește el, pe un ton atât de rece încât mi se ridică părul pe ceafă. Pleacă încet, sau îți voi da motive să alergi.

Tipul cu cuțitul scuipă și încearcă să se ridice, dar străinul, bărbatul care mă protejase, îi apasă un picior pe încheietură, forțându-l să scape arma cu un sunet metalic.

Abia acum îmi dau seama că tremur. Nu știu cine este. Nu știu dacă ar trebui să mă tem sau să fiu recunoscătoare. Tot ce știu e că acel întuneric care îl înconjoară e diferit de al atacatorului.

Nu e un criminal.

Dar e cu siguranță periculos.

Ochii străinului lucesc sub neonul intermitent al unui lampion. Și știu, în măduva oaselor, că nu sunt doar un simplu spectator la ceva ce nu trebuia să văd. Acum sunt parte din asta. Și asta mă îngrozește mai mult decât orice.

Dar atunci, sunetul telefonului meu sparge tăcerea, ascuțit, tăios. Tresar și aproape că-mi scap telefonul din mână.

Ridic ecranul și văd numele mamei.

Mama.

Îl ignoră ore în șir, dar tocmai acum se hotărăște să sune?

Simt privirea bărbatului asupra mea, simt cum mă analizează, ca și cum sunetul telefonului ar fi o confirmare că nu trebuia să fiu aici.

Înghit în sec și duc telefonul la ureche.

— Unde ești? o întreb, încercând să îmi țin vocea stabilă, făcând doi pași în spate.

— La restaurant. Tocmai am terminat tura, ies acum. Tu unde ești?

Mă uit la bărbatul din fața mea, la corpul încă inert al celui care a încercat să-l atace, și știu că trebuie să plec.

— Vin spre tine.

Nu mai spun nimic și închid apelul. Mă uit încă o dată la străinul din fața mea. El încă mă privește.

— Nu ai văzut nimic aici, rostește cu un calm tulburător, un soi de curiozitate mocnită în glas, ca și cum ar vrea să testeze ce fel de om sunt.

Un fior mi se strecoară pe șira spinării.

Poate că nu.

Poate că da.

Dar nu-i ofer răspunsul pe care îl așteaptă. În schimb, mă întorc pe călcâie și mă las înghițită de umbrele orașului.

Chinatown mă vrea aici. Și ceva îmi spune că, de data asta, n-o să mă mai lase să plec.