Noire

 

Mă trezesc în dimineața următoare cu gândul încă prins în momentul de aseară. Străzile umede, lumina galbenă a felinarelor, mirosul metalic al pericolului. Privirea bărbatului care m-a protejat, rece și pătrunzătoare, încă îmi dă fiori. Numele lui îmi e străin, dar senzația pe care mi-a lăsat-o e imposibil de uitat. A fost doar un moment, o fracțiune de secundă în care tot universul meu a părut să se oprească. Încerc să dau la o parte amintirea, dar se agață de mine ca o umbră nevăzută.

Îmi trag pe mine o pereche de blugi negri și un hoodie larg, pregătindu-mă pentru interviul de la facultate. Portofoliul îmi stă pe birou, neatins, de parcă așteaptă și el să fie analizat și judecat. Inspir adânc. Trebuie să mă concentrez. Nimic altceva nu contează acum.

Mini mă privește din prag, mestecând un baton de cereale.

— Pari… aeriană. Nu mă lua cu „nu e nimic”, că te știu, zice el, sprijinindu-se de tocul ușii.

Îmi arunc geanta pe umăr și îmi îndes portofoliul sub braț.

— Sunt doar obosită, piciule. Am dormit prost, murmur, evitând să-i întâlnesc privirea.

— Cum zici tu, ridică el din umeri. Dar nu uita că ești genială, Noire. O să-i lași mască la interviu. Nici nu-ți urez noroc. N-ai nevoie.

— Fir-ar, Mini! O să-mi iau lumea-n cap!

— Fă-i praf!

Îi arunc o privire rapidă și, pentru prima dată în dimineața asta, zâmbesc sincer.

— Jinx! îmi încrucișez degetele și Mini mă urmează.

Jinx, râde el și îmi face cu ochiul.

— Am tulit-o. Să mă suni dacă ai nevoie de ceva.

— Fie.

— Și nu ieși afară singur.

— Da, da, dă ochii peste cap și pornește anime-ul cu ninja.

Îmi bag căștile în urechi și pornesc spre stație, lăsând zgomotul orașului să se estompeze sub ritmul muzicii. Degetele îmi alunecă rapid pe ecranul telefonului, iar playlistul SZA pornește instant. „Kill Bill” începe să ruleze, vocea ei hipnotizantă strecurându-mi-se în vene, acompaniindu-mi pașii grăbiți. Îmi potrivesc gluga peste cap și îmi înfig mâinile adânc în buzunare, încercând să mă pierd în ritm, dar senzația că cineva mă privește nu mă părăsește.

Trebuie să scap de paranoia asta…

Încep să trag absentă de elasticul de pe încheietura acoperită de brățări textile, de parcă mișcarea mecanică ar putea să-mi alunge gândurile. Îmi netezesc anxioasă părul după urechi, degetele mele potrivindu-mi cerceii cu skull mai atent, ca un tic reflexiv. Un gest mărunt, dar necesar, pentru că măcar așa îmi ofer iluzia controlului.

Ajung la universitate mai repede decât mi-am propus. Încerc să îmi reglez respirația în timp ce pășesc pe holurile răcoroase, luminate slab.

Universitatea nu seamănă deloc cu locurile sterile și moderne pe care le-aș fi asociat cu o instituție academică de prestigiu. E o clădire veche, cu pereți din piatră cenușie, sculptați cu detalii gotice care par să respire prin umbrele aruncate de lumina slabă a coridoarelor.

Holurile sunt largi, dar întunecate, cu arcade înalte care par să sufoce mai degrabă decât să ofere spațiu. Pe fiecare parte a lor, statuile unor figuri ce par desprinse din mitologia clasică veghează asupra trecătorilor, dar nu într-un mod liniștitor. Fețele lor, acoperite parțial de umbre, par distorsionate, cu expresii de agonie, furie sau suferință. Unele sculpturi sunt atât de vechi încât piatra a fost roasă de timp, lăsând doar contururi fantomatice ale unor chipuri odată recognoscibile.

Podeaua din marmură neagră, străbătută de vinișoare argintii, reflectă lumina rece a corpurilor de iluminat, iar fiecare atingere a tălpilor mele trimite un ecou prelung, ca un avertisment mut care se rostogolește pe holurile pustii. Tavanul, înalt și boltit, e decorat cu fresce vechi, care nu înfățișează scene cerești sau angelice, ci mai degrabă reprezentări obscure ale artei simboliste – corpurile fuzionate în forme nefirești, siluete contorsionate, priviri care par să urmărească pe oricine îndrăznește să le observe prea atent.

Ferestrele uriașe din vitralii aruncă o lumină stranie asupra holurilor, transformând culorile în umbre prelungi. Soarele pătrunde greu, filtrat prin roșul și albastrul închis al sticlei, astfel încât senzația predominantă este una de crepuscul permanent, ca și cum locul acesta refuză să fie luminat pe deplin.

În aer plutește un miros slab de ulei de in și vopsea uscată, combinat cu izul ușor umed al pietrei reci. E o atmosferă care cere liniște, care impune o solemnitate apăsătoare.

Cu fiecare pas, senzația că locul acesta nu este doar o facultate de arte, ci un altar pentru ceva mult mai vechi, mai adânc și mai ascuns, devine din ce în ce mai puternică. E un loc care consumă, care absoarbe tăcerea și o transformă în artă. Sau în groază, pentru că fiecare detaliu din acest decor artistic îmi amintește de primul meu contact cu arta morbidă.

Mă așez pe unul dintre scaunele din fața sălii, în timp ce ceilalți aspiranți la facultate murmură între ei, schimbând impresii. Nu sunt atentă la discuțiile lor, dar anumite cuvinte îmi atrag totuși atenția.

— Bă, ai auzit? Cineva s-a mutat în apartamentul ăla, zice un tip cu părul creț, întorcându-se spre grup cu o expresie conspirativă.

— Care? întreabă altul, ridicând o sprânceană, fără să-și ridice privirea din telefon, dând scroll plictisit.

— Ăla cu crima aia nasoală de acum cinci ani. Cocorul.

— Hai, mă, fugi de-aici!

Îmi simt maxilarul încordându-se automat. Nu e prima dată când aud discuții despre crime, dar senzația aia grea din stomac mă lovește oricum.

— Bro, îți dai seama? Să dormi într-un loc unde cineva a fost făcut bucăți… eu n-aș putea, zice altcineva, cu o voce puțin prea entuziasmată pentru subiectul ăsta.

— Serios, bro, continuă vocea. Dacă m-aș muta acolo, aș dormi cu un cuțit sub pernă.

Nu-mi pot opri colțul buzelor să se ridice într-un zâmbet sec.

— Bă, taci dracu’! îl potolește cineva, iar în secunda următoare toate privirile lor aterizează pe mine.

Mă prefac că nu-i văd și îmi verific telefonul, dar simt că fiecare cuvânt le plutește încă în aer.

Le simt privirile cum mă ard, cum mă disecă bucățică cu bucățică, cum se tem de ceva ce nici măcar nu înțeleg. Nu-i privesc direct, dar pot ghici fiecare expresie din tonul vocii lor.

— Ce? Nu văd care e problema, intervine o blondă care, până acum, doar și-a butonat telefonul, complet plictisită.

Își ridică privirea spre mine, mă măsoară și își încrucișează brațele peste piept, afișând un zâmbet de superioritate. Încerc să o ignor, dar tăcerea din jur devine brusc mai asurzitoare decât o intersecție aglomerată, la oră de vârf.

— Chiar n-ai nicio treabă, nu-i așa? Dacă zvonurile sunt adevărate și te-ai mutat în apartamentul ăla… cine știe? Poate vei fi următoarea, chicotește, de parcă tocmai a făcut cea mai bună glumă.

Nimeni nu râde. Ori n-a fost atât de amuzantă pe cât credea, ori chiar și ei și-au dat seama că subiectul e cam sinistru, chiar și pentru niște boboci imaturi.

Îi surprind privirea și ridic din umeri.

— Dacă mă gândesc bine, criminalul a avut un simț estetic excelent, răspund, tonul meu sec tăind aerul dintre noi. Apartamentul arată trăznet. Cred că mi-a făcut un serviciu.

Se lasă o liniște ciudată. Unii par nesiguri dacă ar trebui să râdă sau să se îngrozească. Blonda mă fixează câteva secunde, apoi își dă ochii peste cap, revenind la telefonul ei.

— Ciudată, mormăie, de parcă a concluzionat totul într-un singur cuvânt.

Perfect. Să rămânem așa.

Nu-i răspund. Mă prefac că nu-mi pasă, dar simt că pieptul mi se strânge. Mirosul morții… îl cunosc prea bine. Nu am nevoie să-mi spună nimeni cât de sinistru e totul. Și totuși, cea mai mare frică nu e că locuiesc acolo, ci că, într-un fel, simt că trebuia să fiu eu în locul victimei.

Inspir adânc și îmi privesc mâinile. Nu trebuie să par afectată. Nu trebuie să le dau satisfacția.

Îmi trec degetele peste brățările textile care îmi acoperă încheieturile, ca un reflex. Strâng elasticul prins acolo și îl trag ușor, lăsându-l să lovească pielea. Fac asta ori de câte ori mă simt anxioasă.

— Băi, serios, tu chiar dormi bine acolo? continuă cineva, un tip cu bretonul tăiat strâmb, care pare că încearcă să citească ceva din expresia mea.

Îmi ridic privirea lent, calculat.

— De ce? Crezi că fantoma ei mă trage de picioare noaptea?

Tipul înghite în sec, apoi râde fals.

— Nu, dar na… cică e ceva ciudat cu locul ăla.

— Nu-i nimic ciudat, doar că, în mod evident, v-ați uitat la prea multe documentare cu crime și aveți prea mult timp liber, spun sec, ridicându-mi geanta de lângă bancă.

— Bă, chill, doar ziceam, intervine altcineva, ridicând palmele într-un gest de nevinovăție.

Blonda își încrucișează brațele și oftează zgomotos, de parcă ar fi exasperată că trebuie să mă suporte.

— Te dai dură, dar pun pariu că mergi cu spray-ul cu piper la tine. Știi tu, just in case.

Îi arunc o privire plictisită, ridicând ușor dintr-o sprânceană.

— Glumești? Eu mă bazez pe apă sfințită. O port într-un termos. Just in case.

Plec înainte să mai apuce să comenteze ceva și decid să găsesc o baie. Simt privirile lor în ceafă, zvonurile deja formându-se în șoapte joase.

Dracu’ să-i ia!
Știam că n-ar trebui să mă implic în conversații de genul. Dar uneori e greu să stai pe margine când știi mai multe decât ar trebui.

Mult mai multe.

Din fericire, Universitatea e semnalizată, astfel că dau iama în prima baie pe care o găsesc și am norocul să fie liberă. Îmi bag mâinile sub jetul de apă rece și apoi mi le lipesc de față. Când mă privesc în oglindă îmi văd reflexia distorsionată de picăturile de apă care alunecă încet pe obraji. Oglinda pare veche, cu margini ușor fisurate, ca și cum cineva ar fi trântit-o odată, dar nu suficient cât să o spargă complet. Sub lumina slabă a neonului, umbrele îmi alungesc trăsăturile, iar pentru o secundă mi se pare că în locul meu văd altceva.

Altă față. Altă versiune a mea.

Una care nu ar fi trebuit să supraviețuiască.

Mă prind de marginea chiuvetei, strângând atât de tare încât încheieturile îmi albesc. Nu am timp pentru asta acum. Nu pot să-mi pierd controlul. Îmi umplu din nou palmele cu apă și mi le trec prin păr, forțându-mă să respir adânc.

„E doar un loc, Noire. Un apartament ca oricare altul. O coincidență. Atât.”

Minciuni. Știu că sunt minciuni.

Futu-i! M-a dat peste cap vestea asta.

Un fior îmi străbate spatele. Îmi scot telefonul din buzunar și caut rapid pe Google. Îmi tremură mâinile când văd articolul. Victima fusese găsită pe pat, învelită în cearșafuri albe, cu brațele strânse în jurul fătului. Întreaga cameră era scăldată în sânge, iar la picioarele ei fusese lăsat un origami – un cocor.

Simt că rămân fără aer. Totul în jurul meu devine neclar.

Sunt 10 ani lungi… Peste 9500 de km și probabil doar un alt smintit care s-a inspirat din Crima Lebedei, cea care a ajuns virală pe internet… cea în care mi-am pierdut fratele geamăn.

Sunetul unui scârțâit slab îmi îngheață sângele. Tresar și privesc în oglindă. O ușă din spate, abia întredeschisă, se mișcă lent, ca și cum cineva ar fi împins-o ușor. Nu-mi dau seama dacă e curentul sau dacă…

Baia pare pustie, dar sentimentul acela familiar mi se strecoară sub piele. Un fior îmi străbate coloana vertebrală. Simt cum o prezență ostilă mă privește din întunericul crăpăturii.

Mirosul.

Nu e chiar mirosul acela pe care îl cunosc prea bine, dar e ceva. Ceva stătut, metalic, care îmi face stomacul să se strângă.

Nu. Nu acum. Nu aici.

Îmi scutur mâinile, trag aer în piept și ies repede din baie, încercând să îmi alung gândurile. Nu îmi permit să-mi pierd concentrarea. Mâinile îmi tremură pe breteaua genții de umăr și respirația întretăiată îmi blurează vederea.

Dar exact în clipa în care pășesc pe hol, aud cum cineva strigă numele meu.

— Noire Koto?

Înghit în sec. E vocea asistentei care anunță intrările pentru interviu.

— Da! Sunt aici!

Mă grăbesc spre sală, ignorând fiorii care îmi dansează pe piele. Acum nu mai e timp de paranoia. Nu mai e timp de întrebări.

Am un interviu de trecut.

Când apuc de clanță și apăs, mă aștept ca în sală să mă aștepte un comitet, dar așteptările îmi sunt ruinate.

Înăuntru mă așteaptă el.

Pentru o clipă, uit cum se respiră.

Stă în spatele unui birou masiv din lemn de mahon, așezat exact în centrul încăperii, ca un judecător în fața condamnatului. Lampa de birou proiectează umbre ascuțite pe pereți, iar tavanul înalt, susținut de grinzi din lemn întunecat, face ca întreaga sală să pară mai mult o sală de judecată decât una de interviu. Peretele din spatele lui e acoperit de rafturi pline cu dosare și cărți vechi, unele atât de prăfuite încât par să nu fi fost atinse de ani. Pe pereți sunt expuse tablouri în ulei, portrete ale unor artiști necunoscuți, dar cu priviri goale, care par să urmărească orice mișcare.

Sala e vastă, impunătoare, dar rece. Un ecou ciudat se formează la fiecare pas al meu pe podeaua din marmură gri, ca și cum însăși clădirea ar vrea să-mi amintească cât de mică sunt aici. În mijlocul sălii, câteva scaune simple din lemn sunt aranjate într-o linie dreaptă, iar pe ele ar fi trebuit să stea alți examinatori, fiecare cu propriile hârtii, așteptând să îmi analizeze fiecare greșeală, dar lipesc.

Mă încrunt ușor, fără să-mi dau seama că privirea mi se oprește o fracțiune de secundă prea mult pe acele scaune goale. Atunci, vocea lui se face auzită, tăind liniștea grea din încăpere.

— Dacă te întrebi unde sunt ceilalți, au plecat la masă. Te rog, domnișoară Koto, apropie-te, îmi face semn către scaunul din fața lui, dar eu îl văd ca pe un scaun electric.

Ridic privirea către el, dar nu mă las surprinsă de faptul că pare că mi-a citit gândurile. Își plimbă degetele pe cotorul unei cărți vechi așezate pe birou, iar tonul lui e lejer, aproape indiferent.

Felul în care îmi pronunță numele… rece, clar, fără ezitare, ca și cum l-ar fi rostit de sute de ori înainte. Nu e nicio ezitare, nicio greșeală, nimic care să sugereze că mă vede pentru prima dată.

Aș vrea să cred că sunt paranoică, că mă las influențată de noaptea trecută, dar ceva în privirea lui îmi spune că nu sunt singura care își amintește. Totuși, nu dă niciun semn că ar vrea să recunoască.

Îmi trag scaunul și mă așez, păstrându-mi spatele drept. E greu să îmi țin privirea ridicată spre el. Nu pentru că mi-e teamă, ci pentru că simt că orice mișcare greșită mă va trăda.

Numele lui strălucește rece pe placa metalică de pe birou.

Anzai Jacobsen.

Nu mi-aș fi imaginat vreodată că așa îl cheamă. Anzai – o notă străină, familiară într-un mod inexplicabil, urmat de Jacobsen, un nume londonez care sună rigid, nepotrivit lângă primul. O combinație care n-ar trebui să existe și totuși… i se potrivește perfect.

Privesc literele gravate ca și cum ar putea să-mi ofere răspunsuri, o explicație pentru cine este omul din fața mea. Dar în loc de răspunsuri, primesc doar o voce calmă, dar atât de rece încât îmi îngheață sângele în vene.

— Dacă ai terminat de analizat biroul, poate vrei să mă și privești când vorbești, domnișoară Koto.

Îmi ridic instantaneu privirea, ca și cum m-ar fi prins făcând ceva greșit. O greșeală pe care nici nu știam că o comit. Privirea lui e fixă, de neclintit, dar nu pot descifra nimic în ea. Nu e nici dispreț, nici curiozitate, nici măcar severitate. Doar ceva care mă face să simt că mă citește, strat cu strat, de parcă știe exact ce ascund.

— Scuze, doar că… încep, dar nu apuc să termin. Este în regulă? mă asigur, înainte să îi înmânez portofoliul meu, de care țin cu dinții, încă strâns la piept.

— Nu pare că ai nevoie de mai mulți ochi asupra ta, oricum, continuă el, iar colțul buzelor i se ridică ușor, într-o expresie greu de descifrat.

Cuvintele sunt un ordin mascat în formalitate, iar respirația mi se taie pentru o secundă.
Din nou, străinul din gangul întunecat al Chinatown-ului, care acum poartă și un nume – Anzai Jacobsen – mă privește de parcă vede dincolo de mine.

Oare îmi simte neliniștea și alege să-mi acorde o indulgență tăcută? Sau ăsta e felul lui de a-și manifesta empatia – o observare atentă, lipsită de cuvinte, dar încărcată de semnificație?

Nu pare un bărbat empatic.

Dar îmi înăbuș ezitarea, îmi îndrept spatele și îmi dreg vocea, simțindu-mă prinsă între măreția încăperii și privirea lui care pare că vede mai mult decât ar trebui.

Îi întind portofoliul cu degete ușor rigide, dar el nu se grăbește să-l ia. În schimb, își sprijină coatele pe birou și îmi măsoară expresia.

— Te-ai pregătit pentru acest interviu, domnișoară Koto?

Tonul e neutru, dar modul în care întreabă e apăsător, ca și cum răspunsul ar trebui să fie mai mult decât un simplu „da”.

— Evident, răspund, ținându-mi vocea stabilă.

Își plimbă privirea lent spre portofoliu, apoi îl apucă de margine și îl întoarce cu un gest calculat. Îl deschide fără grabă, de parcă deja știe ce va găsi înăuntru. Pagina cu primul desen rămâne expusă în fața lui, dar ochii îi rămân pe mine.

— Și totuși pari… neliniștită.

Nu e o întrebare, e o constatare.

Îmi împreunez mâinile în poală și îmi țin privirea fixă pe coperta portofoliului, refuzând să mă las prinsă în jocul lui.

— Credeam că așa ar trebui să fiu, răspund sec. E totuși un interviu important, nu?

Un colț al buzelor i se ridică ușor, dar nu e un zâmbet, ci mai degrabă o reacție studiată, de parcă a găsit ceva interesant în tonul meu.

— Desigur. Dar tu nu pari genul de persoană care să se piardă în emoții.

Se referă la noaptea trecută? De unde știe el ce fel de persoană sunt?

În sfârșit, își mută atenția spre portofoliu. Își trece degetele peste marginea hârtiei, iar gestul lui e aproape reverențios, ca și cum fiecare lucrare ar avea mai multă greutate decât pare. Încordarea din piept mi se adâncește.

— Să vedem atunci… ce ai de oferit.

Răsfoiește paginile încet, privirea lui rămânând impasibilă. Îmi vine să-mi înfig unghiile în palme de frustrare. Ce caută? Ce vrea să vadă?

Tot ce vreau e să frunzărească nenorocitul acela de portofoliu la care m-am spetit luni întregi și să se decidă, ca orice alt evaluator orbit de mediocritate, incapabil să vadă sensul ascuns al fiecărei linii trasată în creion.

Dar nu.

El nu e un simplu evaluator. El este un om care vede dincolo de suprafață.

Nu doar analizează lucrările mele, ci mă analizează pe mine. Privirea lui trece de linii, umbre și texturi, și se înfige în esența a ceea ce sunt. Îmi simt stomacul strângându-se, ca și cum cineva mi-ar fi tras scaunul de sub mine, lăsându-mă suspendată în aer.

Își sprijină bărbia în palmă și rămâne așa câteva secunde lungi, răsfoind mai departe cu o lentoare care mă face să vreau să-i smulg portofoliul din mână și să o tulesc de aici.

Mă consider o persoană calmă, poate chiar tulburător de calmă, dar prezența lui îmi strecoară un disconfort pe care nu-l pot explica.

— Ai o mână precisă, dar o minte haotică, spune el, fără să mă privească.

Îmi încrețesc fruntea. Nu mă așteptam la un compliment, dar nici la un atac direct.

— Dacă vreți să spuneți asta ca observație artistică, atunci vă mulțumesc.

Îmi țin tonul plat, dar e o ușoară urmă de sarcasm în vocea mea.

El ridică privirea din portofoliu, iar ochii lui par să se întunece pentru o clipă. Îmi dau seama că am spus ceva greșit. Sau poate ceva corect.

— Nu sunt aici să te laud, domnișoară Koto, închide portofoliul și își împreunează mâinile pe masă. Sunt aici să decid dacă ești potrivită pentru programul nostru.

Îmi încrucișez picioarele și îmi mușc obrazul pe dinăuntru.

— Și, s-a decis deja?

Întrebarea mea cade între noi ca o piatră aruncată într-o apă liniștită. O undă de tăcere se răspândește în aerul deja încărcat, iar pentru o fracțiune de secundă, mi se pare că în colțul gurii i se întrezărește o urmă de zâmbet – sau poate doar mi se pare.

Anzai Jacobsen nu răspunde imediat. Își plimbă degetele peste coperta portofoliului meu cu o lentoare studiată, ca și cum ar putea extrage răspunsul din textura hârtiei, din urmele grafitului imprimat acolo, din fiecare linie pe care am trasat-o. Însă nu e doar contemplativ – nu, ceva în mișcările lui pare aproape iritat.

Îmi ridic privirea spre el și atunci îmi dau seama. Îndrăzneala mea l-a surprins. Nu, l-a intrigat. Poate chiar l-a iritat. Nu sunt prima studentă care îi trece prin față, dar sunt sigură că sunt printre puținii care nu stau cu ochii în pământ, tremurând la fiecare cuvânt al lui.

— Eu sunt cel care decide.

Brusc, se ridică în picioare, iar mișcarea lui pare intenționată, calculată, ca și cum ar vrea să-mi demonstreze ceva. Îl văd acum în toată splendoarea lui, iar pentru o fracțiune de secundă, uit cum se respiră. Înalt, impunător, cu postura relaxată, dar totuși periculos de sigur pe el. Pășește în lateral, iar trupul i se potrivește într-un unghi care îmi atrage atenția într-un mod aproape mecanic. Privirea îmi alunecă, fără permisiunea mea, pe curba cea mai evidentă – și atunci îmi dau seama că pantalonii lui din stofă subțire se mulează perfect pe conturul posteriorului.

Îmi mușc interiorul obrazului, simțind cum un val de căldură mi se urcă în obraji.

Nu. Nu așa. Nu acum.

Dar corpul meu reacționează înainte ca mintea să poată procesa. Este pentru prima dată când simt o atracție fizică atât de bruscă, atât de copleșitoare, față de un bărbat. De fapt, e pentru prima dată când simt atracție pentru un bărbat. Punct. Și lucrurile sunt și mai greșite decât par, pentru că nu e doar un bărbat oarecare. Este mai în vârstă. Mult mai în vârstă, probabil cu cel puțin zece ani decât mine.

Înghit în sec și cobor privirea, încercând să mă agăț de orice altceva. Plăcuța de pe biroul său atrage lumina exact în unghiul potrivit, forțându-mă să îi citesc numele din nou. Anzai Jacobsen. Dar ceea ce îmi scăpase anterior, ceea ce acum mi se înfige direct în creier, e rândul de dedesubt.

Decan al Facultății de Arte Vizuale și Forense. – Colaborator al Poliției Metropolitane din Londra – Bloodstain Pattern Analyst (Analist al Traiectoriei Sângelui).

Ultima parte e scrisă mult mai mic, de parcă nu e ceva cu care să te mândrești. Omul este unul dintre coloșii acestui domeniu, un model în carne și oase, exact ca și tatăl meu.

Mă lovesc de realitate ca de un zid. Nu doar că e profesorul meu, nu doar că e periculos de captivant, dar e și unul dintre cei mai influenți oameni ai acestui oraș.

Portofoliul meu e încă în mâinile lui. Îl ține cu o ușurință disprețuitoare, ca și cum ar fi doar un alt teanc de hârtii fără semnificație. Dar felul în care ochii lui alunecă peste pagini, felul în care degetele îi rămân o secundă prea mult pe anumite schițe… mă scoate din minți.

Îmi simt pulsul în tâmple, dar refuz să clipesc. Îl las să mă judece, dar numai la suprafață. Nu-l voi lăsa să creadă că are putere asupra mea.

Aerul e prea greu, tăcerea prea densă. Îmi împreunez mâinile în poală ca să nu cedez tentației de a-mi înfige unghiile în palme. Nici măcar nu se grăbește să spună ceva.

În cele din urmă, deschid gura înainte să explodez.

— Dacă tot aveți de gând să mă analizați ca pe un specimen ciudat, poate îmi spuneți ce vedeți. Sau măcar dacă e ceva ce am făcut „corect”.

Ridică privirea lent, iar ceva în felul în care mă fixează mă face să mă simt dezbrăcată de orice mască.

— Corect? repetă el, fără grabă, ca și cum ar savura gustul cuvântului.

Simt cum mi se strânge gâtul. Îmi urăsc impulsivitatea, dar el mă scoate din minți.

— Ce crezi că aș putea să descopăr în lucrările tale pe care tu însăți nu le-ai înțeles încă?

Îmi țin respirația. Nu știu dacă e o întrebare retorică sau dacă vrea un răspuns real. Mă simt ca și cum ar fi deschis un sertar pe care îl țin ferecat de prea mulți ani.

— Arta nu e despre a înțelege, spun încet, alegându-mi cuvintele. E despre a simți.

Pentru prima dată, pare să fie mulțumit de ceva ce am spus.

— Interesantă filozofie, murmură el, iar degetele îi bat ușor în coperta portofoliului. Să vedem dacă o vei putea susține și în practică.

Încă o dată, simt că fiecare cuvânt pe care îl rostesc e filtrat, analizat și întors pe toate părțile înainte să primească vreun verdict.

Îmi trec limba peste buza inferioară, fără să-mi dau seama că fac asta, dar înainte să pot spune ceva, vocea lui umple din nou spațiul rece dintre noi.

— Ești convingătoare, dar ești și naivă, domnișoară Koto. Arta nu este despre a simți, nu în ramura pe care ai ales-o tu. Artele forense nu sunt despre emoție. Nu sunt despre trăiri sau pasiune. Sunt despre lipsa lor. Despre precizie. Despre logică pură. Despre calcule atât de reci, încât transformă crimele în simple ecuații care trebuie rezolvate.

Îmi mențin privirea asupra lui, refuzând să fiu redusă la tăcere.

— Nu e chiar atât de simplu, domnule Jacobsen. Emoțiile nu dispar doar pentru că le ignorăm. Nu dispare nici ceea ce simțim când vedem ceva… teribil. Dacă arta e un limbaj, artele forense sunt dialectul tăcut al morții. Cei mai buni nu sunt cei care elimină emoția. Sunt cei care știu să o înțeleagă și să o transforme în răspunsuri.

Viitorul meu profesor tace.

De ce viitorul?

Pentru că, după un asemenea răspuns, m-am convins până și pe mine. Chiar dacă în ultimii ani m-am luptat cu propriile gânduri, contrazicându-mă la fiecare pas, negând orice emoție sau, mai degrabă, asistând neputincioasă la execuția lor, înainte să apuce măcar să prindă rădăcini, de data asta nu mai pot să mă reprim.

Privirea lui rămâne fixă asupra mea, ca și cum mă reevaluează din temelii. Nu-mi dau seama dacă l-am enervat sau dacă l-am intrigat mai mult decât ar fi trebuit.

Apoi, într-un gest calculat, închide portofoliul și îl lasă jos pe birou, ca pe un verdict final.

— Bine. Ai intrat.

Simt cum îmi tresare stomacul, dar nu las nimic să se vadă.

— Atât? întreb, ridicând o sprânceană.

Un colț al buzelor i se mișcă, aproape imperceptibil, într-o umbră de zâmbet.

— Am auzit destul. Restul se va dovedi de la sine.

— Asta înseamnă că am terminat aici?

Privirea lui mă țintuiește locului, iar colțul gurii îi tresare într-un zâmbet prea subtil ca să fie numit cu adevărat un zâmbet.

— Înseamnă că voi urmări cu atenție evoluția ta, domnișoară Koto. Pregătește-te! Totul e pe cale să înceapă.

Îmi simt stomacul înnodându-se, dar nu dau nimic pe față.

Nu știu dacă am câștigat sau dacă tocmai m-am aruncat într-un joc pentru care nu sunt pregătită.

Un lucru e clar: sunt în vizorul lui. Anzai Jacobsen m-a luat la ochi din prima clipă, iar asta înseamnă un singur lucru—mă așteaptă zile fripte.

Mă holbez la el.

Simt că, dacă mă mai privesc în ochii ăștia prea mult, o să cad într-un abis din care nu mă mai pot întoarce.

Înghit în sec, dar îmi mențin privirea pe a lui, refuzând să clipesc prima. În aer plutește o senzație ciudată, un echilibru precar între provocare și ceva ce nu îmi pot explica încă.

— Așadar, mă voi afla sub supravegherea dumneavoastră? spun, încercând să par nepăsătoare, ridicând portofoliul de pe birou, dar de fapt, joc la cacealma.

Vreau să aflu ce crede cu adevărat despre mine.

Profesorul meu înclină ușor capul, ca și cum ar analiza fiecare nuanță a tonului meu.

— Corect. Și o să fie interesant, îți promit.

Tonul lui e neutru, dar există o notă ascunsă, ceva care îmi face pielea să se zbârlească. O promisiune sau o amenințare? Nu sunt sigură.

Îmi strâng dosarul în brațe, simțindu-mă mai expusă decât mi-aș dori. Îl privesc în tăcere, dar când ochii lui întunecați mă prind în capcană, contactul vizual durează abia o secundă înainte să cedez.

E clar. S-a decis.

Anzai Jacobsen e ca și cactusul meu de acasă—te atrage, te intrigă, dar apropie-te prea mult și o să te înțepi.

— Ne vedem la cursuri, domnișoară Koto, spune el pe un ton care face să-mi vibreze fiecare fibră din corp.

— Mulțumesc mult. O zi frumoasă! rostesc robotic și mă ridic.

Întorc privirea spre ușă și pășesc spre ieșire, dar simt că sunt urmărită de ochii lui până în ultima secundă. Și mai știu ceva.

Oricât aș încerca să mă conving că totul e doar în mintea mea…

Simt că, fără să-mi dau seama, am pășit într-o colivie aurită, iar Anzai Jacobsen tocmai a închis ușa în urma mea.