Noire

 

Îmbrac geaca de piele și îmi strâng părul lung, care îmi cade până la brâu, într-o coadă lejeră. În timp ce îmi arunc geanta pe umăr, privirea îmi alunecă instinctiv spre Anzai Jacobsen. Pare că evită intenționat orice contact cu ceilalți și se îndreaptă spre ieșire cu un aer grăbit, ca și cum n-ar vrea să lase posibilitatea ca un student să îl abordeze.

Pentru o fracțiune de secundă, ochii noștri se întâlnesc. Un schimb tăcut, aproape imperceptibil, dar plin de ceva ce nu reușesc să definesc. Ca și cum, în loc de cuvinte, privirea lui mi-ar arunca o amenințare tacită, iar a mea… o întrebare care nu primește răspuns.

Ce plănuiești, Jacobsen?

Mara mă privește pe sub gene, de parcă așteaptă să vadă dacă mă clatin sub lupa decanului. Îmi înfig unghiile în palme și îmi forțez un zâmbet neutru.

— Au trecut cinci ani. Asta e o prostie, mormăi, deși stomacul mi-e făcut noduri. E doar o coincidență, adaug, încercând să mă conving singură că nu e nimic mai mult.

— Dacă zici tu, oftează ea, ridicând din umeri. Dar să știi că sunt unii care cred că o să fii următoarea.

Îmi aruncă o privire scurtă, apoi își scoate telefonul și-și bagă o cască în urechi, de parcă discuția nici nu mai merită atenția ei.

— Tu chiar crezi în prostiile astea? întreb, încercând să par detașată.

— Nu știu, Noire, dar dacă mă trezesc într-o zi și aflu că ai dispărut, n-o să fiu surprinsă. Ba chiar o să mă implic în raportul medico-legal și o să menționez un: „Ți-am spus eu.” la Observații.

Nu mai spun nimic.
Oamenii ăștia nu-mi dau nicio șansă.

Ieșim împreună din clădire, iar aerul rece îmi lovește obrajii, trezindu-mă puțin din ceața gândurilor. Campusul e aproape gol vinerea, majoritatea studenților s-au împrăștiat spre cămine sau oraș. Mara își îndeasă mâinile în buzunarele gecii și îmi aruncă o privire evaluatoare.

— Apropo, ai o geacă beton.

— M-mersi, murmur, privind spre mine, încercând să-mi dau seama dacă e un compliment sincer sau doar o remarcă la mișto.

Brusc, își întinde mâna și, cu un gest neașteptat de familiar, îmi netezește coada de cal, studiindu-mă cu un zâmbet ironic în colțul gurii.

— Scuze, n-am putut să mă abțin, dar arăți fix ca o păpușică gotică.

— Poftim?! mă încrunt, surprinsă.

Nu sunt obișnuită să aud asta. De obicei, mă trezesc cu „chinezoaică”, „ciudată” sau alte variațiuni la fel de creative.

— Ești tare frumușică, insistă ea, ridicând din umeri. Și nu o zic doar ca să îndulcesc momentul. Chiar ești. Spre deosebire de mine, care arăt ca un puști de 14 ani care a scăpat la mașina de tuns, adaugă, trecându-și degetele prin părul scurt de pe ceafă.

Când face asta, un licăr de tristețe i se reflectă în privire.

Îmi mușc interiorul obrazului și îmi îndes mâinile în buzunarele gecii.

— Dacă tot suntem la capitolul păreri neașteptate, lasă-mă să te liniștesc, Mara. Cu tunsoarea asta, pari cel puțin un puști de 16 ani.

Mara izbucnește într-un râs scurt, trăgându-și gluga peste cap, iar eu sunt mulțumită că am reușit să alung umbra tristeții din ochii ei. Nu știu care e motivul pentru care o fată tânără, abia intrată la facultate, ar alege să se tundă atât de scurt, dar pot să bănuiesc că nu e de bine.

— Hah! O să iau asta ca pe un compliment.

Ea izbucnește în râs, iar eu nu mă pot abține să nu zâmbesc. Normalitatea momentului mă dezarmează.

Eu… chiar mă integrez? Mara nu pare să vorbească la mișto. E mult prea directă.

— Eu o tai spre campus. Tu?

— Mă duc acasă, răspund simplu.

Mara dă ușor din cap, apoi își întinde degetele, făcând un gest vag cu mâna, de parcă nici nu-i pasă prea tare. Apoi își îndreaptă spatele și îmi aruncă o privire curioasă.

— Apropo, când îmi faci un tur? Măcar să știu cum arată locul unde vei fi posedată de spiritele trecutului.

Ridic o sprânceană, amuzată.

— Nu știu, Mara, poate când aduc o tablă Ouija și lumânări negre, să fie atmosfera completă.

Ea râde scurt și își strecoară mâinile în buzunare.

— Încep să cred că glumești, dar partea nasoală e că s-ar putea să nu.

— Ce să zic? Apartamentul meu e fix ca Murder House din American Horror Story. Locul perfect pentru crime, fantome și, probabil, un nou episod de Dateline.

Mara mă privește fix, apoi își mușcă buza inferioară, ca și cum chiar ar cântări posibilitatea.

— Mamă, mă și văd! Intrăm, lumina pâlpâie, simți un fior rece pe șira spinării, iar eu țip și fug înainte să apuci să-mi demonstrezi că e doar curent.

— Deci ești genul care fuge prima?

— Clar! Îți fac un tur al iadului, dar cu mine alergând spre ieșire.

Se oprește brusc, își plimbă limba peste canin și își îngustează ochii, prefăcându-se că analizează situația mai bine.

— Bine… asta dacă nu cumva fantoma arată ca Jacobsen. În cazul ăsta, mă las prinsă și posedată, dar nu în sensul în care se sperie popii.

Rânjește pervers și își ridică sprâncenele așteptând reacția mea.

— Dar în care sens? întreb fără să gândesc, iar în secunda următoare îmi vine să-mi mușc limba.

— În sensul de prinsă și futută.

— Mara… mă uit la ea, încercând din răsputeri să-mi păstrez fața serioasă.

— Ce? Măcar sunt sinceră. Dacă tot trebuie să mor, măcar să fie într-un orgasm de neratat. Și după cum arată, se vede clar că știe ce face. Experiență, prezență, vocea aia… mamă, măcar să mă bântuie bine între sărbători.

Dă din cap, satisfăcută de propria teorie, în timp ce eu încerc să-mi reprim un râs nervos.

— Deci stilul tău e un prof inabordabil?

— N-ar fi primul, își trece o mână prin păr și îmi face cu ochiul.

— Poftim? aproape că mă înec cu aerul.

— Am zis că n-ar fi primul.

— Asta am înțeles, dar… e în regulă?

— De ce n-ar fi? Suntem majori amândoi.

— Da, dar… ai accepta să ai o relație interzisă? Știi că nu e în regulă, ați putea avea probleme.

— Draga mea, nu doar că aș accepta, dar m-aș și băga singură sub cearșaf, să-i ușurez treaba, oftează Mara, dându-și ochii peste cap teatral. Dacă tot mă bântuie un bărbat ca el, măcar să mă bântuie bine.

Mă pufnește râsul, dar încerc să par serioasă.

— E clar, ai nevoie de un exorcist. Sau măcar de un duș rece.

— Duș rece? Nici să nu aud! E sezonul romantizării relațiilor interzise, nu mă cobor la așa ceva, îmi face ea cu ochiul. Dar dacă mă trezesc bântuită de vreo relicvă bătrână și chircită, atunci da, mă găsești în cadă, plângând sub jetul rece.

Râdem amândouă, iar Mara își înfige mâinile în buzunare și îmi aruncă o ultimă privire de șmecheră.

— Oricum, abia aștept vizita. Îți dai seama că trebuie să testăm dacă ai loc de o sesiune hardcore cu un spirit sexy.

Îmi dau ochii peste cap, dar nu pot să nu zâmbesc.

— În cazul ăsta, să-ți aduci o cruce. Just in case. De apa sfințită mă ocup eu.

— Dacă fantoma chiar arată ca Jacobsen, nu mă ajută crucea. Mai bine aduc niște lubrifiant. Știi tu, să meargă strună în toate găurile.

Mă înec cu propria salivă și Mara râde zgomotos, bătându-mă ușor pe spate.

— Ce? Nu te așteptai la asta?

— Să ai o minte atât de perversă? Nu.

— Hai, Noire, serios, cum să exorcizez un bărbat ca el? Îl posed înapoi, clar.

— Jacobsen nu pare un tip care se lasă posedat.

— Atunci mă mulțumesc invers. Cineva trebuie să se sacrifice.

Îmi mușc buza ca să-mi rețin râsul și dau din cap, prefăcându-mă exasperată.

— Bine, deci te bagi singură în iad, am înțeles. Eu zic pas.

— Și o să mă distrez al naibii de bine, îmi face ea cu ochiul. Apropo, vorbind serios acum, când mă inviți la tine să verificăm dacă se închid bine toate geamurile? Strict științific, evident.

— Când apare primul fenomen paranormal, ești prima pe care o anunț.

— Normal, îmi place să fiu fair-play, râde Mara. Dar, să știi, în caz că apare Jacobsen în dormitor la trei dimineața, să nu te prind că mă salvezi. Îmi asum destinul.

— Tu ai o problemă, oftez eu, dar n-o contrazic.

— Eu cu el, și el cu tine.

— Ha? ridic dintr-o sprânceană și ea chicotește.

— Glumeam.

— Am râs.

— Totuși, ai zâmbit, mă prinde de nas si mă trage ușor.

Îmi trag gluga hanoracului peste cap, încercând să-mi ascund expresia.

— Du-te la cămin, Mara, ai nevoie de somn. Mult somn.

Zâmbește larg și face un semn scurt cu mâna.

— Ne vedem la cursuri. Ai grijă pe unde mergi… și mult succes cu turbatul ăla de Malanov. Va fi distractiv, rânjește machiavelic, cu un licăr ironic în priviri.

O urmăresc cum se îndepărtează, apoi inspir adânc. Dacă Mara a fost primul semn că mă integrez aici? Sau doar că am lipici la nebuni? Oricum ar fi, simt că tocmai mi-am făcut o prietenă periculos de amuzantă.

Amuzantă? De când cataloghez glumele deocheate ca fiind amuzante? Cred că m-am tâmpit.

Silueta ei se pierde printre grupurile de studenți, iar eu o iau în direcția stației de autobuz. Îmi strâng geaca în jurul meu și mă gândesc la ce mi-a spus.

Apartamentul tău. Ăla blestemat.

Mă scutur ușor, ca și cum aș putea să-mi scot gândurile din minte doar dând din cap.

Privesc la ceas. E încă devreme, așa că am de gând să scap de toate cutiile rămase restante în apartament. Poate weekend-ul ăsta îmi voi face timp să și zugrăvesc.

Oare ce culoare să aleg pentru camera lui Mini? Ar trebui să merg la un magazin de bricolaj și să ne decidem împreună. Așa ieșim și la o plimbare, ca frate și soră. N-am mai ieșit de mult la o înghețată cu frățiorul meu. E timpul.

***

Când intru în apartament, Mini e întins pe canapea, cu o carte în brațe, dar ochii lui sunt lipiți de ecranul televizorului.

— Ai ajuns devreme, comentează el, aruncându-mi o privire rapidă.

— Nu chiar, spun, trecând pe lângă el și lăsându-mi geanta pe scaun. Cum a fost ziua ta?

— Mai interesantă ca a ta, cred, zâmbește el.

Ridic o sprânceană.

— Cum de ești atât de sigur?

— Pentru că pari cam… trasă la față. Ce s-a întâmplat?

Îmi mușc obrazul pe dinăuntru. N-am de gând să-i spun despre discuția cu Mara. Nici despre Origami Killer, nici despre Jacobsen.

— Doar cursuri obositoare, ridic din umeri.

— Ai mâncat?

Îi arunc o privire. Mini își încrucișează brațele, de parcă tocmai mi-a întors întrebarea.

— Nu încă, recunosc.

— Știam eu, oftează. Ok, dă-mi voie să-ți prezint o surpriză.

Îmi împing limba în obraz și încerc să îmi ascund zâmbetul.

— Serios? îl privesc sceptică și îl urmăresc pe Mini cum se îndreaptă către bucătărie. Dacă încă n-ai dat foc la casă, deja e o surpriză.

Mini își pune mâna la piept, teatral.

— Cum poți spune așa ceva? Sunt un bucătar desăvârșit!

— Da, desigur, râd, simțind că în sfârșit tensiunea din corpul meu începe să se risipească.

Mini deschide ușa cuptorului cu microunde cu un gest de mare chef, scoțând cu mândrie o farfurie acoperită cu folie de aluminiu. O așeză pe masă și îmi face semn să mă apropii, de parcă tocmai mi-ar dezvălui o capodoperă.

— Fii atentă, surioară, am pregătit ceva demn de un restaurant cu stele Michelin!

Îmi încrucișez brațele și îl privesc amuzată.

— Deja mi-ai dat emoții când am văzut folia de aluminiu ieșind din microunde.

— Am pus-o deasupra să mențină temperatura. Mă duce capul.

— Hiuh! îmi duc mâna la inimă și emoțiile mi se risipesc. Dar te previn, dacă e o omletă carbonizată sau niște cereale cu lapte, n-am să mă prefac impresionată.

Mini bufnește în râs.

— Ha! Ce puțină încredere ai în mine! Spune-mi, ce-ți inspiră această operă culinară?

Dă la o parte folia, iar în fața mea se află… niște sandvișuri calde, ușor turtite, cu brânză topită scursă pe margini și felii de șuncă abia ținute între ele de pâinea rumenă. Alături, într-un bol alb, stă o salată cu ton – nu chiar perfect amestecată, dar măcar nu pare o catastrofă.

Îmi mușc buza inferioară și îmi dau silința să fiu serioasă.

— Trebuie să recunosc, arată… comestibil.

Mini își pune mâinile pe șolduri.

— Comestibil?! Te rog! Asta e artă! În plus, am folosit cea mai bună rețetă: „orice găsesc în frigider.”

Îmi mușc dintr-un sandviș și, spre surprinderea mea, e chiar bun.

— Ei bine, ești pe drumul cel bun, piciule, mormăi cu gura plină. E delicios!

— Știam eu! se laudă Mini, turnându-mi un pahar de suc. Am învățat de la cel mai bun, știi? Gordon Ramsay ar fi mândru de mine!

Înghit ultima bucată din sandviș și îl privesc sceptică.

— Sper că nu i-ai copiat și comportamentul. Nu vreau să mă trezesc cu farfurii zburând prin bucătărie.

Mini pune o mină ofensată.

— Cum poți spune așa ceva? Eu sunt imaginea blândeții și a grației culinare!

Îmbuc ultima gură și ridic o sprânceană.

— Sigur. Asta explică de ce bucătăria arată ca după un atac aerian. De la prea multă grație.

Mini aruncă un șervețel spre mine și își pune mâinile pe șolduri.

— Shut up, donkey! Dacă aș fi Gordon Ramsay, ăsta ar fi genul de înjurătură pe care l-aș folosi.

— Nu te întinde, puștiule. Vocabularul!

— Da, da. Îmi cer și eu scuze la sandwitchul ăsta, Mini apucă de brânza scursă și pun pariu că nu mâncase, mă așteptase pe mine.

Râd și îi ciufulesc părul, în timp ce el își strânge farfuria, bombănind.

Îmi așez coatele pe masă și îl privesc, pentru prima dată pe ziua de astăzi, simțind o senzație de normalitate. Un moment simplu, fără întrebări, fără senzația că lumea întreagă se învârte haotic în jurul meu.

După ce mănânc, încep să strâng puțin prin cameră și să fac ordine printre niște cărți răsfirate. Încerc să îmi țin mâinile ocupate, să nu mă gândesc la nimic altceva, dar numele lui Sasha Malanov îmi bântuie mintea.

E enervant cât de insistent poate fi un gând atunci când încerci să-l alungi. Îl împing într-un colț al minții și îmi arunc privirea spre oglindă, unde reflexia mea mă privește rece, impasibilă.

Noire cea rece și întunecată.

Mi se spunea des așa, chiar dacă mă prefăceam că nu-i aud, uneori era imposibil să ignor șoaptele.

— Crezi că mama întârzie din nou? întreabă Mini, scotocind prin ultima cutie de carton rămasă nedesfăcută.

— Probabil, ridic din umeri și îmi trec degetele prin părul desprins, încercând să-mi strâng o parte din șuvițe într-un coc dezordonat.

— Vrei să gătesc eu în seara asta? întreabă el, cu o inocență care mă face să ridic privirea.

Îl prind analizând un tablou vechi pe care-l ține în mână, iar expresia lui mă face să mă încrunt.

— Nu, mă holbez spre fotografie, dar din unghiul în care stau nu pot să o văd. Mini… La ce te uiți așa?

— Nimic, răspunde el prea repede. Doar că…

Îi smulg fotografia înainte să termine.

— Mini!

— Ce?! Nu era ca și cum puteam să o las în urmă, spune defensiv, dându-se un pas înapoi.

Îmi simt stomacul strângându-se în noduri în timp ce privesc poza.

— Poate că ar fi trebuit s-o faci, murmur, trântind tabloul într-o cutie goală.

Împreună cu alte ambalaje și hârtii, îmi încarc brațele și ies pe ușă, nici măcar nu-mi iau papucii. Apăs clanța ajutată de-un picior, echilibrându-mi încărcătura.

— Noire, renunță odată! strigă Mini în urma mea.

— Renunță tu! spun printre dinți. Ne-a părăsit, Mini. Acceptă!

Izbesc ușa în urma mea și pășesc apăsat pe hol, respirând sacadat. Îmi pipăi cu vârful degetelor fiecare treaptă a scării în zig-zag, încercând să cobor fără să mă împiedic. Nici nu mă încălțasem, coborâsem furioasă cu tălpile goale pe scările răcoroase ale complexului de apartamente, iar când ajung la ușa din spate, cea care dă spre ghenele de gunoi metalice, încep să-i dau dreptate lui Mini referitor la căldură.

Cimentul încins îmi gâdilă tălpile goale. Iau colțul grăbită, dar înainte de ultima treaptă, alunec și mă trezesc cu toate cutiile și ambalajele împrăștiate în jurul meu.

— La dracu’! scot un oftat lung, cu fruntea încă lipită de pământul cald, simțind niște înțepături în palmă.

— Asta cred că a durut, aud o voce apropiindu-se.

— Crezi?! pufnesc și împrăștii și mai mult praful în jurul meu, ceea ce mă face să strănut.

— Ești bine, draga mea? întreabă o voce tremurată, cu un accent familiar.

Simt o mână caldă pe umăr și sunt ajutată să mă ridic, chiar dacă aș mai fi stat puțin. Paradoxal, pământul cald îmi oferise un sentiment ciudat de siguranță. Vremea aici e cu siguranță o glumă. În mare parte cerul e mohorât, dar se mai găsesc și zile ca aceasta, în care soarele parcă se răzbună pentru poluarea planetei.

— O să supraviețuiesc, mormăi, scuturându-mi genunchii de praf.

— Ce ușurare! aud un chicot jucăuș. Ai nevoie de ajutor să strângi toate astea?

Ridic privirea și dau peste o bătrânică scundă, îmbrăcată prea gros pentru vremea asta tâmpită, cu o pălărie de paie ridicol de mare.

— Sunt bine, mulțumesc, spun automat, privind mâinile pline de zgârieturi.

— Vai, dragă, te-ai rănit!

Îmi îndepărtează bretonul ciufulit și, dacă nu mă înșel, probabil am un cucui sănătos. Sper să nu mă trezesc cu el mâine, să arăt ca un rinocer săptămâna viitoare, la prezentare.

— Nu-i nimic, mă scutur de praf și încep să adun dezordinea creată, cu mișcări lente, aproape dramatice.

— Atunci, sper că nu te superi dacă mă ajuți să urc plasele sus. Liftul s-a stricat și…

— Vă ajut, o întrerup, lăsând cutiile în pubelă și închizând capacul zgomotos.

Îmi arunc o ultimă privire spre fotografia din mâna mea, apoi o ascund printre hârtiile mototolite și de data asta, închid definitiv pubela.

Bătrânica îmi zâmbește cald și simt o ușoară usturime în palme când prind mânerele aspre ale plaselor. Înghit în sec și încep să urc scările, cu ea în urma mea.

— Numele meu e Margaret „Maggie” Holloway, se prezintă în timp ce ajungem în fața liftului.

— Eu sunt Noire Koto, răspund scurt și apăs butonul.

— Încântată să te cunosc, Nory, îmi aruncă cel mai blând zâmbet.

Îmi pică fața.

— Și eu, doamnă Holloway.

— Ești nouă aici, Nory?

Tresar și înghit în sec. Da, chiar nu auzisem greșit. Nimeni nu-mi mai spusese „Nory” de când…

Ușile liftului se deschid și intrăm.

— Da, ne-am mutat de curând. Eu, fratele meu și… mama, spun, evitând orice detaliu inutil.

— Mă bucur așa tare că am o tânără atât de încântătoare ca vecină. Locul ăsta devenise cam plictisitor, spune ea vesel.

Despre ce vorbește bătrâna asta? Plictisitor? În blocul ăsta a avut loc o crimă, iar asta nu se șterge! Nu înțeleg ce fel de atitudine e asta, dar mă face să o suspectez.

Pășesc afară din lift, urmând-o pe hol, fără să-mi dau seama că habar nu am unde stă.

— Um… Doamnă Holloway…

— Aici, Nory, spune, scotocind prin geantă.

Oftez și îmi privesc tălpile goale.

— Doar Noire, o corectez, opunându-mă ușor.

— Bine, Noire, îmi zâmbește cald. Iar eu sunt Maggie! Oh, uite cheia! o rotește în broască și împinge ușa. Intră, Nory.

Clatin din cap. Femeia asta nu renunță și cred că are demență, pentru că mi s-a prezentat deja de două ori și văd că ignoră să îmi asculte doleanțele, continuând să mi se adreseze pe diminutivul ăsta jenant.

Fac un pas înăuntru și aproape îmi scapă plasele din mână.

Apartamentul e năpădit de… boscheți.
Dar nu boscheți ca Boschy al meu, căci așa îmi numisem cactusul, ci tot felul de boscheți colorați.

Boscheți pe rafturi, boscheți pe ferestre, boscheți pe colțurile mobilei. O grădină botanică într-un spațiu închis, iar aerul e incredibil de proaspăt, ca și cum oxigenul curge liber prin pereții ăștia.

— Haide, Nory, mă îndeamnă, punându-și pălăria de paie pe cuier. Curaj!

Îmi dau ochii peste cap.

— Doamnă Hollo… Maggie, nu pot să…

— Ceai? întreabă ea senină, trecând pe lângă mine spre bucătărie.

— S-sigur…

Oftez și o urmez, lăsând plasele pe masă.

Îmi așează în față o ceașcă delicată cu ceai aburind.

Sorb prima gură și aproape că îmi opăresc limba.

— Auch!

Maggie râde și pune o trusă de prim-ajutor pe masă.

— Să nu crezi că nu știu că te-ai lovit. Arăți de parcă nu are cine să-ți îngrijească rănile.

Ridic o sprânceană.

— Și tu să nu crezi că nu m-am prins că m-ai păcălit cu liftul. Sunt la Arte Forense. Am un modul special în arta minciunii, deci ai fost prevenită, bunico.

— Nu-mi place să îmi spui „bunico”. Eu sunt un suflet tânăr.

— Nici mie nu-mi place să mi se spună „Nory”.

— Dar e numele tău.

— Noire e numele meu.

Râde din nou, un sunet blând, dar pentru mine e ca o rană care se redeschide. Fiecare literă a acelui nume mă lovește într-un loc sensibil. Tata îmi spunea așa. Ryu o făcea mereu. Iar mama… mama evită să-l rostească, tocmai pentru că știe cât de tare mă doare.

Îmi încrucișez brațele și o privesc direct.

— Deci, de ce? întreb ridicând o sprânceană. Ai spus că liftul nu merge, dar m-ai dus cu zăhărelul până aici, și apoi ai încercat să mă opărești cu ceai fierbinte. Dacă n-aș ști mai bine, aș spune că încerci să mă atragi în apartament și apoi să mă omori, bunico.

Replica mea plutește între noi ca un pumnal aruncat la întâmplare. Ochii ei mă fixează pentru o fracțiune de secundă, iar în aer se așterne o liniște bizară. Un gol, un suspin nerostit, un moment care pare să dureze mai mult decât ar trebui.

Ceva în privirea ei mă face să regret că am glumit. Ochii ei de un albastru spălăcit mă privesc fix, larg deschiși și goi, ca în filmele de groază în care bunicuța inofensivă se dovedește a fi necuratul. Îmi simt pielea strângându-se pe oase, ca și cum un curent rece s-ar fi strecurat pe sub piele și, când sunt pe punctul de a o lua la goană, Maggie râde încetișor, dintr-o dată. Același râs jucăuș care mă enervează și mă neliniștește în același timp.

Își mută atenția la trusa de prim ajutor, scoate un pansament steril și îl îmbibă cu soluție dezinfectantă.

— Hai să vedem ce putem face cu mâinile astea julite, spune, cu o blândețe care îmi face stomacul să se strângă, iar mâinile îi tremură în timp ce apucă de bandajele sterile. Of, of! Uite cum suferi degeaba, copilă.

— E în regulă. E doar o julitură. Am tras și mai grele.

— Te cred

— Eu mai bine plec.

— Nu prea te-ai lăsat ajutată, așa că a trebuit să te aduc aici într-un fel sau altul, spune ea pe un ton jucăuș, iar privirea îi rămâne blândă, chiar dacă tocmai ignorase declarația mea de retragere. Arăți ca și cum ai fi obișnuită să ai grijă singură de tine… poate chiar prea obișnuită.

Îmi încrucișez brațele, dar nu spun nimic. Simt cum privirea ei mă analizează, de parcă ar putea citi ceva dincolo de bandajele mele, dincolo de pielea zgâriată și de aerul meu obosit.

— Ce zice privirea mea? întreb cu un zâmbet forțat, încercând să par nepăsătoare.

— Că ai vrea să-ți îngrijești singură rănile, dar uneori… e bine să lași și pe altcineva să se apropie, până nu e prea târziu. O mână de ajutor nu strică nimănui. Acum, să îți văd palmele, Nory.

Îmi întorc ochii spre palmele mele, unde pielea roșiatică începe să fie acoperită de bandaj. Simt usturimea acolo, dar și undeva mai adânc, în locurile în care nicio soluție dezinfectantă nu poate ajunge.

— N-am nevoie de nimeni, mormăi, dar vocea îmi iese mai slabă decât aș vrea.

— Așa spui tu, zâmbește ea, cu un soi de înțelepciune care mă irită. Nu putem trăi singuri, Noire. Nu dacă vrem să rămânem oameni. Uneori trebuie să ne agățăm de ceva… sau de cineva care ne poate ține în echilibru.

Nici nu apucă să termine de bandajat, că îmi retrag mâna și mă ridic brusc de pe scaun. Simt cum o căldură ciudată mi se ridică în piept și îmi înfierbântă obrajii.

Trebuie să plec.

— E de ajuns. Mulțumesc, zic rapid, înclinându-mi ușor capul în semn de recunoștință, apoi ies aproape fugind pe ușă.

Alerg pe scări, simțind cum fiecare pas se lovește în pieptul meu, accelerându-mi pulsul. Abia când ajung aproape de apartamentul nostru, mă opresc. Îmi duc mâna la piept, încercând să-mi liniștesc bătăile inimii.

Nu-mi place bătrâna asta. Nu-mi place că îmi vorbește de parcă m-ar cunoaște, de parcă ar înțelege ceva ce nici eu nu pot să explic. Nu-mi place locul ăsta.

— La dracu cu tot! exclam și lovesc cu piciorul gol în balustrada din metal.

— Noire?

Tresar la vocea mamei mele.

Înghit în sec și îmi trec repede mâna prin păr, ca și cum asta ar putea să mă aducă înapoi la realitate.

— Mamă… ai terminat devreme azi, spun calm, încercând să-mi regăsesc echilibrul.

Ea mă privește atent.

— Ești bine? Ești cam roșie în obraji.

— Am alergat, ridic din umeri. Am terminat de despachetat, adaug, forțând un zâmbet.

Mama nu zice nimic, dar știu că nu mă crede pe deplin. Își coboară privirea la mâinile mele, iar expresia i se schimbă.

— Ce-ai pățit?

Îmi ridic mâinile, ca să le vadă.

— M-am împiedicat pe scări. Nimic grav.

Nu pare convinsă.

— Te superi dacă verific?

Întrebarea ei mă face să simt un nod în gât. N-am de ce să mă supăr, dar faptul că mă întreabă în felul ăsta îmi amintește că nu am reușit niciodată să o conving că sunt bine.

— Pastilele le-ai luat?

— Da, clatin din cap și îmi amintesc cum am păstrat două flacoane pentru a nu-și da seama că sunt în plus, mutându-le dintr-un flacon în altul pentru a nu irosi banii pe altele noi, lunar.

Întind mâinile, iar ea le prinde ușor, dar nu coboară mai jos de încheieturi. Nu mă strânge, doar le inspectează atent. Apoi dă din cap și pare să răsufle ușurată.

— Îmi pare rău, Noire.

— E în regulă, zic încet și îmi ascund mâinile la spate, rușinată.

Ea își drege glasul, apoi schimbă brusc subiectul:

— Am adus mâncare de la restaurant pentru cină.

Îmi dau seama că încearcă să facă totul să pară normal. Să umple spațiile goale dintre noi cu ceva mai puțin tensionat.

— Minunat, zic pe un ton neutru și apuc de plase robotic. Intru în apartament fără să mai spun nimic.

— Sunt acasă! vocea mamei umple micul antreu.

— Oh, bine ai venit! răspunde Mini de pe canapea, dar ochii lui se opresc asupra mea.

Privirea lui alunecă spre mâinile mele și se oprește acolo.

Îmi dau seama prea târziu.

Bandajele.

Îmi amintesc de ele, strângând pielea și sângele care ar da năvală, exact ca atunci – pe încheieturile mele, acoperind urmele unei decizii pe care n-am dus-o până la capăt. Podeaua rece a băii, mirosul metalic al sângelui amestecat cu aburii apei, tăcerea apăsătoare care înghițea totul. Și liniștea. Liniștea aia care n-ar fi trebuit să fie acolo, pentru că nimeni nu era.

Nimeni nu rămăsese.

Am făcut-o în ziua în care am înțeles că tata nu se mai întoarce. Că nu mai aveam pentru cine să fiu copil. Că eram singură și că oricât aș fi încercat să mă mint, nimeni nu avea să mă salveze.

Îmi scutur ușor capul și îmi alung gândul. Nu acum. Nu aici. Nu în fața lor.

Trec pe lângă mama și mă apuc să despachetez mâncarea, fără să-i dau ocazia să mă întrebe ceva. Nu vreau să-i văd privirea, nu vreau să simt compasiunea aia pe care am mai văzut-o. O văzusem în ochii medicilor, în ochii asistentelor din spital, când mă priveau de parcă eram o umbră pe marginea prăpastiei. Nu suportam felul în care mă priveau. Ca și cum aș fi fost ceva ce trebuie reparat.

Îmi înfig unghiile în punga de hârtie și scot primul lucru care-mi cade în mână. Dacă mă concentrez pe asta, poate reușesc să alung amintirea patului alb de spital și al luminii reci de neon care mi-a fost martoră în acea noapte.

Îmi trec degetele peste brățările textile care nu acoperă încheieturile, ci niște semne mai vechi. E un gest reflex pe care îl fac fără să gândesc. Strâng ușor elasticul prins acolo, trăgându-l cât să-i testez limita, înainte să-l las să plesnească delicat pielea. O durere scurtă, calculată, suficientă cât să-mi țină mintea prezentă. Uneori, e singurul lucru care mă ancorează în realitate.

Mâncăm mai mult în liniște. Mama ne povestește despre muncă, iar Mini despre școală. Mă bucur să aflu că se înțelege cu băiețelul a cărui mamă îl duce și îl aduce de la școală. Mă simt forțată să spun și eu ceva, așa că aduc în discuție tema dificilă pe care ne-a dat-o astăzi decanul, specificând cu am avut ghinionul de a pica în grup cu un coleg care nu prea dă pe la facultate.

— Te duci acum la colegul ăla chiulangiu? întreabă Mini, aruncându-mi o privire piezișă.

— Da, murmur, verificându-mi telefonul pentru adresă, imediat ce las ultima farfurie să se scurgă, în suportul de lângă chiuvetă.

— Nu e cam târziu?

— Nup, îmi iau hanoracul și mi-l trec peste umeri.

— Ai grijă, zice el nonșalant, dar tonul lui are o urmă de grijă ascunsă sub indiferența studiată.

— Încerc, îi răspund și ies pe ușă, lăsând în urmă un oftat scurt al lui Mini.

Drumul până la sala de jocuri unde locuiește Sasha Malanov promite să fie interesant. E la câteva străzi distanță de apartamentul nostru.

Încă mă lupt cu anxietatea care mă apasă ori de câte ori mă prinde noaptea pe drumuri, dar cartierul ăsta e diferit. E aglomerat, viu, mai animat decât ziua, și asta mă face să mă simt, paradoxal, mai puțin vulnerabilă. Comparat cu sudul, unde la ora 19 străzile deveneau pustii și periculoase, aici simt că noaptea e mai sigură decât ziua.

Cu părul încă umed de la dușul rapid dintre cină și spălatul vaselor, îmi trag gluga hanoracului supradimensionat peste cap și ies din bloc. Răcoarea nopții mă lovește plăcut, ajutându-mă să-mi limpezesc mintea. Chinatown pulsează de energie. Luminile neoanelor clipesc haotic, reflectându-se pe asfaltul umed, iar aerul e încărcat de miros de mâncare prăjită, condimente și tutun.

Ce vreme tâmpită. Plouase puțin cât timp luasem cina.

Îmi amintesc pontul primit de la Mara – Sasha își face veacul în sala de jocuri, mai ales seara. Dacă am vreo șansă să dau de el, e acum ori niciodată, iar Jacobsen sigur ar fi încântat să mă vadă eșuând lamentabil din prima, așa că măcar pentru asta trebuie să-i demonstrez contrariul.

Chiar dacă ies din casă fără mari așteptări, energia locului mă cuprinde ca o febră. Mă simt îndrăzneață. Mai mult decât ar trebui. Poate că e doar iluzia mulțimii, poate că e orașul, dar ceva îmi spune că trebuie să fiu aici, în seara asta.

Nu știu de ce am o reticență față de Sasha Malanov, dar prefer să dau de el acum, în condițiile mele. Și nu, nu trăiesc în secolul porumbeilor voiajori, dar băiatul ăsta are un talent deosebit în a fi absent în Univers. Rețelele lui de socializare sunt inactive de săptămâni întregi, iar dacă i-aș fi trimis un mesaj, cred că aveam mai multe șanse să-l contactez printr-un porumbel, în final.

Dacă vreau să discutăm despre proiect, trebuie să-l găsesc față în față.

Așa că asta am de gând să fac în seara asta.