ÎN URMĂ CU 10 ANI

2014 – Fukui, Japonia

NOIRE

Ploaia cade în rafale reci, transformând asfaltul într-o oglindă tulbure. Orașul doarme, dar eu nu pot. Picioarele mă poartă prin întuneric, trase de un fir invizibil pe care nu-l înțeleg. Întotdeauna am avut senzația asta când ceva rău urmează să se întâmple. Mirosul sec, greu, de moarte. L-am simțit înainte, când bunica a murit, când respirația ei și așa greoaie, s-a sfârșit. Acum îmi invadează nările mai puternic ca niciodată, strângându-mi pieptul ca o menghină.

Știu unde trebuie să merg.

Știu unde este Ryu.

Parcul auto abandonat e un cimitir de fiare vechi, un loc pe care Ryu l-a transformat în refugiul lui. Întotdeauna a avut obiceiul să plece de acasă, să dispară ore întregi, iar eu mereu eram cea desemnată să-l găsească și să îl aducă înapoi. Dar în seara asta e diferit. În seara asta, ceva mă trage înapoi, dar în același timp mă împinge mai departe.

Inima îmi bubuie în timp ce mă apropii de hală. O ușă râncedă, metalică, scârțâie sub vântul puternic. Lumina palidă a unui bec pâlpâitor dansează pe pereții acoperiți de rugină. Și apoi îl văd.

Ryu.

Corpul lui e suspendat, ca o operă de artă macabră, pliat nefiresc, o marionetă ruptă din firele invizibile ale destinului. Pielea lui palidă pare aproape translucidă sub lumina gălbuie a neoanelor parcului de fier vechi, iar ochii sunt închiși, ca și cum ar visa. Dar știu că nu visează.

Intimitățile îi sunt ascunse sub o altă bucată de pânză imaculată, iar picioarele întoarse într-o poziție nefirească îi sunt așezate pe un soclu de lemn uzat. În jurul lui, flori albe datura se îmblânzesc imaginea macabră. La baza soclului, două lebede din hârtie. Una albă, una roșie. Picături de sânge se preling încet din corpul lui, direct în băltoaca de sub soclu, pătând hârtia fragilă a lebedei albe, căci pe cea roșie pare că n-o atinge lichidul roșiatic care se prelinge pe trupul lui malformat.

Îmi tremură mâinile. Simt că mă sufoc, că picioarele mi se taie.

Un tunet sfâșie cerul. Ușa halei se trântește de perete cu un scârțâit sinistru. Mă prăbușesc în genunchi, cu ochii fixați pe Ryu.

A fost ultima noapte în care am mai crezut că lumea mea este una normală.

La cumpăna dintre noapte și dimineață, la ora 19:12 s-a oprit o singură inimă, dar două suflete au murit.

***

Închid jurnalul și arunc pixul pe birou. Oftez și îmi frec ochii energic.

Scriu pentru a nu știu câta oară asta, dar nu m-am vindecat nici până acum. Am deprins scrierea în jurnal după sesiunile la psiholog în care fusesem efectiv forțată să particip.

Concluzia?

O mizerie.

Trauma mea nu s-a vindecat, iar atacurile de panică încă există. Sunt rare, dar există. Nu am devenit un om normal. De fapt, cred că nu voi putea fi normală niciodata.

Privesc la lebăda roșie de lângă agendă, a cărui miros dulceag și rânced, mirosul morții, încă îl poartă pe aripile pătate de sânge uscat.

— Noire, ești gata?!

— Futu-i! murmur și îmi duc mâna la inimă. Vrei să fac infarct, puștiule? înșfac lebăda și o ascund sub birou.

— Nu. Ai gata bagajele?

— Am încotro? oftez și privesc în jurul meu la toate lucrurile mele personale îndesate din nou în cutii.

Alt loc, altă poveste și de fiecare dată, una cu final nefericit.

***

ÎN URMĂ CU 5 ANI

2019 – Londra

ANZAI

Plouă. O ploaie leneșă, rece, care lovește geamul în rafale scurte, de parcă încearcă să mă ademenească înapoi sub plapumă. Fiecare picătură se împletește cu huruitul trenului ce trece prin apropiere – sunetul familiar cu care mă trezesc în fiecare dimineață. Trenul e ceasul meu deșteptător. Îmi place ritmul constant al roților pe șinele metalice, dar asta nu schimbă imaginea pe care mi-a trântit-o prima mea zi ca colaborator al poliției londoneze.

Am privit, am analizat și, în prima pauză, am alergat spre o baie de benzinărie și am vomitat tot ce aveam în stomac. Încercam să-mi scot din minte imaginea trupului secționat de roțile trenului, sângele îmbrăcând șinele într-un roșu sumbru, izul metalic amestecându-se cu ploaia.

Prima mea scenă a crimei. Prima mea lecție despre realitatea meseriei pe care mi-am dorit-o.

Când am ieșit din baie, mi-am promis un lucru: voi urca la volan, voi conduce până la secție, voi schimba câteva replici anoste cu noii mei colegi, acei oameni pentru care nimic nu mai e șocant, și-mi voi mânca sandvișul făcut de Mia, cu toată dragostea ei. Îl voi arunca în stomacul meu deja învolburat, mestecând fiecare îmbucătură cu noduri, în timp ce mintea mea va refuza să uite imaginile de pe șine.

Nimic nu te pregătește pentru asemenea atrocități. Oricât ai învăța, oricât ai exersa. Realitatea e mentorul suprem. Te călește, pas cu pas, te transformă într-un om care vede mai întâi răul și abia apoi restul. Dar asta mi-am dorit. Asta mi-am ales. Să fac lumină în întuneric. Să descos umbrele care înghit oamenii și îi scuipă înapoi într-o baltă de sânge.

Pentru că sângele e începutul și sfârșitul. Ne naștem din el. Și, când se oprește, viața se termină – e atât de simplu.

Inspir adânc, apoi expir lent, așa cum fac în fiecare dimineață, înainte să-mi întorc privirea spre logodnica mea frumoasă. Am rutina mea bine stabilită, pentru că sunt genul de om care prețuiește momentele de liniște înainte ca ziua să înceapă cu adevărat.

Apropo de liniște – liniștea mea are părul șaten, e minionă și are niște ochi căprui hipnotizanți, ca ai unei căprioare rătăcite într-o pădure înverzită. O adevărată încântare pentru suflet.

Mia doarme cu un braț aruncat peste pieptul meu. Respirația ei caldă se pierde pe pielea mea, iar eu îi inspir mirosul dulce care îl emană prin fiecare por. O privesc. Fața ei e relaxată, gura ușor întredeschisă, iar părul i se răsfiră pe pernă într-o dezordine perfectă. Ar trebui să mă ridic, dar ceva mă ține pe loc. Poate e faptul că încă nu îmi vine să cred că e a mea. Că urmează să avem un copil. Că, după atâția ani de haos și muncă nesfârșită, am ajuns aici, într-un apartament închiriat dintr-un cartier nebun, în inima Chinatownului, cu femeia pe care o iubesc dormind lângă mine.

Ce îmi pot dori mai mult?

Momentan, doar o cafea.

Zâmbesc și îi ating obrazul, mângâind-o ușor cu degetele. Se foiește și mormăie somnoroasă.

— Mmm… murmură, strângându-se și mai tare lângă mine. Încă nu.

— Ba da. Azi e ziua.

Un oftat scurt, un ochi întredeschis, genul acela de dimineață perfectă.

— Ce zi?

— Ziua în care vedem extraterestrul.

— Ai început deja să-l alinți așa? Mia râde încet și își trece palma peste abdomenul usor rotunjor.

— Îți garantez că are capul mare.

Îmi trage un pumn moale în piept.

— Dacă seamănă cu tine, suntem pierduți.

O prind și o trag peste mine, lăsându-i greutatea să mă apese. E caldă. Familiară. Familia mea.

— Dacă seamănă cu tine, e cel mai norocos copil.

Își lasă fruntea pe umărul meu și își afundă degetele în părul meu.

— Anzai…

— Mhm?

— Am mai făcut un pas spre adevăr.

Înțepenesc.

— Ce adevăr?

Își ridică privirea, iar ochii ei căprui sunt vii, electrizanți. E entuziasmată.

— Criminalul Origami.

Îmi simt maxilarul încordându-se automat.

— Mia…

— Ascultă-mă! Tipul ăsta o să lovească din nou. Sunt aproape sigură. Am o pistă…

Îmi frec fața cu o mână, simțind cum oboseala îmi alunecă pe umeri ca un plumb.

— Nu-mi spune că ai fost acolo.

Ea își rotește ochii.

— Nu sunt chiar atât de nebună. Dar am sursele mele. Și am găsit ceva.

— Ce anume?

Zâmbește triumfător.

— Un model. Un tipar. O conexiune pe care poliția încă nu a văzut-o.

Mă ridic brusc și mă uit la ea serios.

— Poliția nu are ce să vadă când între crime sunt 9448 km și cinci ani distanță. Cazul din Japonia a fost clasat.

— Asta nu înseamnă că s-a terminat acolo. Mesajul era prea puternic pentru a se termina atât de… Sec.

— Mia, trebuie să renunți. Avem un copil pe drum. Nu poți să te bagi în rahaturi de genul ăsta. În plus, e datoria poliției, nu a ta!

Își încrucișează brațele, sfidătoare.

— Nu pot să stau deoparte. Jobul meu mă ține vie. Setea de adevăr îmi curge prin vine, mi-e scris în sânge.

— Alo?! Repet! Poliția se ocupă de asta!

— Uneori, noi rezolvăm cazurile înaintea voastră.

Îmi trec mâna prin păr, încercând să-mi păstrez calmul. Știu că n-o pot opri. Asta e Mia. Seamănă cu tatăl ei – cel datorită căruia locuim acum în apartamentul ăsta. Și spun datorită, pentru că tocmai atitudinea lui față de ea a determinat-o să plece din casa părintească și să-și construiască o viață alături de mine.

Tot răul spre bine, dacă mă întrebi pe mine. Hiena aia de taică-su n-a fost niciodată de acord cu relația noastră. Nu știu ce avea cu mine, dar încă de la prima întâlnire a făcut pe lupul moralist, insinuând că legătura noastră n-avea viitor. Un profesor amărât de arte forense, proaspăt devenit colaborator în cadrul Poliției Metropolitane din Londra, n-ar fi fost, în viziunea lui, o influență bună pentru viitoarea jurnalistă de succes.

N-a recunoscut niciodată în fața Miei, dar mie mi-a fost limpede că mă vede ca pe o amenințare. Că prezența mea în viața fiicei lui prețioase n-ar face decât să-i alimenteze ambiția nocivă, să-i stârnească și mai mult obsesia pentru cazurile de crimă nerezolvate. De parcă eu aș fi fost magnetul, iar Mia – frigiderul.

Bine, comparația asta sună îngrozitor, pentru că Mia mea e slăbuță și plină de viață, ca o turturea care nu poate sta locului nici măcar o clipă. E jurnalistă de teren – acolo unde se petrece o tragedie, hop și ea. Uneori, chiar înaintea mea.

De altfel, așa ne-am și cunoscut. Prin intermediul unui caz. Ea mi-a lovit mașina în parcarea benzinărie în a cărei bai cred că mi-am lăsat jumătate de ficat, și tot planul meu de control al sinelui s-a dus naibii. În schimb, m-am trezit cu pastile anti-greață în palmă, oferite cu un zâmbet complice de o femeie care arăta de parcă tocmai descoperise slăbiciunea unui polițist cu stomacul mult prea sensibil.

Mia este un înger de femeie.

Este lumina vieții mele.

Baia e scăldată într-o lumină caldă, filtrată de perdeaua de la geam, iar aburul de la dușul Miei încă plutește în aer. Îmi frec periuța de dinți de măselele din spate, urmărindu-mi reflexia în oglindă.

Pasta de dinți cu aromă mentolată îmi pișcă limba în timp ce periuța se mișcă ritmic, iar reflexia mea din oglindă îmi întoarce privirea.

— Treizeci și cinci de ani, murmur, scuipând spuma albă în chiuvetă.

Mi-a venit mintea la cap cam greu. De fapt, copilul îmi va băga mințile în cap obligat-forțat.

S-a terminat cu vagabonțeala.

E timpul să mă responsabilizez.

E ciudat să spun asta cu voce tare. Mă uit la mine, la liniile ferme ale feței, la cearcănele care abia încep să prindă contur. Încă mă simt ca un puști care abia și-a terminat studiile, dar uite-mă, la dracu’, profesor la Arte Forense și colaborator al Poliției Metropolitane din Londra.

Când eram copil, visam să fac lucruri mărețe. Să prind criminali. Să înțeleg mintea lor. Să fiu unul dintre oamenii ăia care schimbă lumea.

Și acum? Acum sunt chiar în mijlocul ei.

Nu e doar un job. E o șansă. O ușă deschisă către tot ce mi-am dorit. Să nu mai privesc crimele din paginile unui raport sau de pe ecranul unui proiector la universitate, ci să fiu acolo. Să simt adrenalina cazurilor reale. Să pun cap la cap puzzle-ul.

Zâmbesc și mă clătesc pe față, simțind răcoarea apei pe pielea încinsă. E un sentiment plăcut. Totul pare să se așeze. Am un job pe care îl iubesc, o femeie care îmi adunce liniște și peste șase luni și un mic haos cu capul mare. Viitorul îmi surâde. Mă simt împlinit.

Un zâmbet ușor îmi apare pe buze când aud pașii ei venind spre mine. Ușa se deschide larg și Mia apare în prag, îmbrăcată doar într-un tricou larg de-al meu, alb, care îi cade până la mijlocul coapselor. Părul îi e ciufulit, iar ochii căprui strălucesc sub lumina dimineții. Arată ca un înger.

Își sprijină umărul de tocul ușii și își încrucișează brațele, ridicând o sprânceană.

— Am venit să verific dacă ai căzut în WC. Ești aici, cu mine?

Îi arunc o privire amuzată și îmi îndrept spatele.

— Mă gândeam la muncă.

— Wow, ce surpriză! N-ai mai făcut asta niciodată!

Își rotește ochii teatral și se întoarce pe călcâie, pășind spre bucătărie. Îmi ia doar câteva secunde să o urmez, atras de mirosul cafelei amestecat cu aroma untului topit pe pâinea prăjită și brusc, modul în care mă trezesc capătă un alt sens când e cu ea, face din acest început de zi, unul perfect.

Se învârte pe lângă aragaz cu o naturalețe care îmi dă un sentiment de calm. E casa noastră, momentan închiriată, dar urmează. Ea însă nu știe încă asta. Va fi o surpriză, după ce ne asigurăm că micul extraterestru e bine. Viața noastră e pe cale să devină și mai bună, dar, cum o cunosc pe Mia, liniștea nu durează niciodată prea mult.

Se întoarce cu două farfurii și îmi zâmbește larg, punând una în fața mea.

— Hai, dacă nu bagi ceva în stomac, o să fii un morocănos până la prânz.

Îi zâmbesc, dar râsul meu moale se stinge când privirea ei jucăușă devine serioasă.

— Ce e? întreabă, sprijinindu-și coatele pe masă.

— Nu-mi place că te bagi în lucruri periculoase. Tu și jurnalismul tău.

— Nu-mi place că mă controlezi. Tu și paranoia ta.

Își încrucișează brațele la piept și își ridică bărbia, gata să se ia la trântă cu mine.

— O să avem un copil, Anzai. Nu vreau ca viața mea să se transforme într-o serie de „ai grijă” și „nu te duce acolo” doar pentru că port în mine un cap – momentan – mic, care sper să fie inteligent ca tine, dar curajos ca mine.

— Nici nu mă gândesc să fiu soțul ăla posesiv, dar… Nu știu, îngeraș. Ești curajoasă, dar și inconștientă câteodată.

— Dacă n-aș fi fost așa, n-ai fi ajuns să mă iubești atât de mult.

Inspir adânc. Ea are dreptate. Mia e curaj pur.

— Tocmai pentru că te iubesc ca ochii din cap, nu pot să nu fiu îngrijorat.

Îmi zâmbește provocator și se apropie, închizând spațiul dintre noi.

— O să fiu bine. Și dacă se întâmplă ceva, știu că super-polițistul meu o să mă salveze.

Îi prind talia și o lipesc de mine.

— Super-colaboratorul.

— În curând, știu că vei deveni un super-polițist, iar până atunci va trebui să demasc și mai mulți criminali, doar pentru a deveni și eu la rândul meu o super-jurnalistă.

— Nu e amuzant.

— Ba da, ești adorabil când ești îngrijorat.

Îmi prinde bărbia între degete și îmi fură un sărut scurt, dar suficient de intens încât să-mi facă inima să bată mai tare. Mă prind de talia ei și îi dau un ultim ciupit de fund, smulgându-i un chicotit.

— Ar trebui să-ți amintesc că ești însărcinată și că n-ar trebui să mă provoci în halul ăsta.

— Ar trebui să-ți amintesc că diseară ne vedem la șapte, da?

— Da. Voi fi acolo negreșit, exact la timp pentru fotografia în premieră cu primul extraterestru care va ateriza pe Pământ. Sigur cabinetul doctorului nu e într-un lan de porumb?

— Hazliule, râde Mia, dându-mi un ghiont jucăuș în coaste, înainte să se întoarcă la masă.

— Bine, am tulit-o. Îmi iau mapa din cuier și mă îndrept spre ușă. Promite-mi că vei avea grijă azi.

— Întotdeauna.

— Și nu te suprasolicita. Nava mamă trebuie să fie în siguranță.

Mia râde atât de tare încât aproape îi dă cafeaua pe nas. Trag de ușă, iar ea îmi face semn să dispar, zâmbindu-mi într-un fel care îmi dă senzația că nimic rău nu ni se poate întâmpla vreodată.

Părăsesc apartamentul cu sentimentul ăla familiar de satisfacție liniștită. Mia e în siguranță, e fericită, și eu am promis că voi avea grijă de ea.

Ziua de muncă e la fel ca oricare alta. Tabele, rapoarte, o cafea care își pierde gustul după primele trei ore. Nimic spectaculos. Un caz de sinucidere la metrou, două jafuri cu violență și un furt dintr-o bijuterie din Soho. Îmi place când îmi petrec ziua la secție și nu trebuie să apar ca iepurele din joben între doua ferestre de la universitate. Puștii sunt mai obositori decât cadavrele. Nu mă poate învinui nimeni că prefer tăcuții.

La cinci fără un sfert, îmi închid laptopul și mă întind leneș pe scaun. Mai am două ore până la întâlnirea cu Mia. Poate că ar trebui să plec mai devreme și să petrecem și noi câteva momente ca îndrăgostiții, dar probabil medicul își va da seama că am creat intemperii navei și am fost puțin cam neglijent înainte să o aduc la control, așa că mai bine mă abțin să zgârii capota. Totul pentru siguranța micului extraterestru.

Telefonul vibrează brusc pe birou. E superiorul meu, Graves.

Crimă la Holloway. Mișcă-te.

Un oftat îmi scapă printre dinți. Ar trebui să refuz. Ar trebui să plec acum, să mă întâlnesc cu Mia. Să fiu alături de ea.

Dar nu o fac.

Dau un mesaj rapid:

Anzai: Încă la muncă, iubito. Îți scriu în curând.

Și mă ridic, luându-mi haina.

Mă întorc repede, îmi spun. Doar o privire, o analiză rapidă a scenei, și sunt liber.

Când ajung la locul crimei, deja e plin de polițiști. Lumina intermitentă a girofarelor se reflectă pe asfaltul umed, iar aerul are miros de ploaie și sânge uscat.

— Ce avem?

Sergeant Wells îmi face semn să mă apropii.

— O femeie. În apartament. Ucisă cu cruzime, dar… e ceva ciudat la scenă.

Intru în apartamentul mic și întunecat. Mobilă ieftină, un decor anost, dar totul e perfect curat. Prea curat.

Apoi văd pereții.

Sângele formează linii precise, desenând un fel de scenă grotescă, aproape ritualică.

— A fost pusă în scenă, murmur, apropiindu-mă. Sau măcar… asta s-a încercat.

— Ce vrei să spui.

— Vezi direcția sângelui și cantitatea. E dovada clară că aici au fost stângăcii. La cât de curat a lucrat, mare mi-e mirarea să fi plănuit dezastrul acesta vâscos peste tot pe exponat.

Imediat îmi atrage atenția ceva.

Pe podea, chiar lângă cadavru, o pisică de hârtie.

Origami.

Îmi simt inima accelerând.

— Ce dracu’ e asta?

Wells îmi aruncă o privire precaută.

— Pare ceva simbolic.

— Ce lucra?

— Femeia lucra în industria hotelieră. Hostess. Gurile rele spun că era și damă de companie part-time.

Vulpea.

Îmi trec limba peste dinți, simțind gustul amar al gândurilor care mi se învârt în minte. Vulpea nu e doar un simbol al vicleniei. E un avertisment. O creatură șireată, capabilă să supraviețuiască în cele mai crunte condiții. Dar și un pradător care știe când să atace și când să dispară fără urmă.

Criminalul nu a lăsat asta întâmplător. Vrea să spună ceva. Sau să ne conducă într-o anumită direcție.

Mă las pe vine lângă cadavru, urmărind cum sângele s-a prelins pe rosturile plăcilor de gresie, formând linii fine, ca niște rădăcini care se împrăștie sub pământ.

Fluxul sângelui spune povești. Acolo unde cade, unde e absorbit, unde se oprește și unde e reluat de pași, de violență, de frică. Asta e limbajul pe care îl înțeleg cel mai bine.

Vulpea se ascunde, dar nu fuge fără motiv.

Îmi ridic privirea spre corpul neînsuflețit, spre ochii lipsiți de viață ai femeii întinse ca o păpușă stricată.

Cineva a urmărit-o. A vânat-o. Și acum vrea să știm asta.

— De acolo și referința vulpei… Suspecți?

— Niciunul. Nimeni nu a văzut nimic.

Mă aplec și iau origami-ul cu mănuși. Îl desfac încet.

,Adevărul începe cu sacrificiul.”

Înghit în sec.

— Ați găsit vreo urmă?

— Nu mare lucru. E o crimă prea… artistică și calculată pentru cineva obișnuit.

Timpul trece fără să-mi dau seama. Analizez fiecare strop de sânge, fiecare colț al camerei. Mintea mea e prinsă în scenariul ăsta, încep să pun cap la cap ipoteze, pierdut în logica sângelui.

Când îmi verific telefonul, e trecut de 10.

Anzai: Îmi pare rău, iubito. Am fost prins într-un caz. Vin acasă acum. Sper că nu te-ai supărat pe mine.

Niciun răspuns.

Ridic sprânceana.

Anzai: Dacă te-am enervat, am luat pizza și bere. Mâine mergem la control, promit.

Tot nimic.

Un sentiment ciudat îmi strânge stomacul.

Închid telefonul și plec grăbit spre casă.

Când ajung, ușa apartamentului e întredeschisă.

Mă opresc în prag.

Aerul e rece, dar simt căldura familiară de acasă. Doar că… e altceva.

— Mia?

Pășesc încet, atenția mea fixată pe liniștea grea care plutește în apartament. Aerul e îngroșat de un miros dulceag, stătut, pe care stomacul meu refuză să-l proceseze pe deplin. Un amestec între fier încins și ceva organic, ceva ce un deodorant de cameră nu ar fi trebuit să elibereze niciodată în aer.

— Iubito, sunt acasă.

Nimic. Doar ecoul propriilor mei pași.

Lumina de la dormitor e aprinsă.

Simt cum stomacul mi se strânge. Ceva nu e în regulă. Fiecare fibră din mine îmi urlă să mă întorc, să refuz ceea ce urmează să văd. Dar picioarele mă poartă mai departe, ca și cum un fir invizibil mă trage spre marginea abisului.

Când ajung în prag, realitatea mi se sparge în față.

Mia e acolo. Pe pat.

Trupul ei e acoperit doar cu cearșafurile, dar țesătura albă e pătată de roșu, strălucind ca un tablou grotesc sub lumina palidă a veiozei. Brațele îi sunt strânse protector în jurul unui ghemotoc de carne, un copil nedezvoltat, pielea lui fragilă aproape translucidă, prea mic ca să fi avut vreo șansă. O imagine pervertită a unei Madone cu pruncul, dar una născută din durere, nu din viață.

Nodul din gât mi se face de gheață.

Privirea îmi alunecă peste burta ei sfâșiată, o rană neînchisă, o crăpătură din care viața s-a scurs, lăsând în urmă doar acest ritual bolnav. Sângele s-a infiltrat în cearșafuri, scurgându-se pe podea în dâre lungi, ca niște rădăcini întunecate crescute din moartea ei.

Nu respir.

Picioarele mi se taie, dar mă forțez să pășesc.

Pe jos, lângă pat, un cocor de hârtie.

Mâinile îmi tremură când îl ridic, de parcă ating ceva ce nu-mi aparține, ceva ce n-ar trebui să fie aici. Îl desfac încet, cu o atenție bolnavă, fără să-mi pese că nu port mănuși.

Sunt în stare de șoc.

„Sacrificiul naște adevărul.”

Îmi las genunchii să cedeze lângă pat, iar mâinile îmi tremură când îi ating chipul. Îi împing ușor o șuviță de păr de pe frunte, dar pielea ei e rece. Mult prea rece.

Îmi mușc buza până simt gustul metalic al sângelui. Îi sărut fruntea, apoi colțul buzelor, încercând să-i imprim în piele toată durerea, toată disperarea care mi se învârte în vene ca un venin letal. Apoi îmi mut atenția spre ghemotocul pe care îl strânge în brațe.

Un copil. Al nostru.

Îl iau cu grijă din mâinile ei înțepenite și îi sprijin trupul minuscul în palme, de parcă s-ar putea trezi, de parcă ar putea respira dacă îl țin suficient de aproape de mine. Îl ascund la pieptul meu, dar e la fel de rece. La fel de lipsit de viață.

Simt cum ceva se rupe în mine.

Îmi lipesc fruntea de marginea patului, de parcă o atingere ar putea să schimbe realitatea. Să o readucă înapoi, la ceea ce am avut în această dimineață. Să-mi ofere o altă variantă a acestui moment.

Dar nu există altă variantă.

E doar asta.

Doar tăcere.

O tăcere care îmi sfâșie sufletul.

O tăcere din care nu mă voi mai elibera niciodată.

„Unele adevăruri nu se nasc din lumină, ci din sânge. Iar al meu tocmai s-a născut din sacrificiul ei.”