2024 – Chinatown, Londra

NOIRE

 

Orașele se schimbă. Demonii rămân.

Mama își spune că de data asta va fi diferit. Chinatown va fi un nou început, unul în care trecutul nu ne va mai urmări. Dar nu locurile ne bântuie. Sunt amintirile, umbrele pe care le cărăm cu noi, cele care nu dispar indiferent câte uși închidem în urma noastră.

Apartamentul din Chinatown nu e rău. Pereții albi sunt decolorați pe alocuri, semn că nimeni nu i-a mai împrospătat de ceva timp. Podeaua din lemn vechi e intactă, dar scârțâie ușor sub pașii mei, trădând tăcerea care s-a așezat peste locul ăsta de cine știe când. Aerul e stătut, dar nu apăsător. Când deschid geamurile, un val de aer rece intră înăuntru, purtând mirosul îmbibat de condimente din restaurantele de la parter.

E gol. Complet gol. Fără nicio mobilă, fără niciun semn că cineva ar fi trăit aici recent. Singurul obiect care îmi atrage atenția e un cactus mic și firav, uitat pe brâul care desparte bucătăria de livingul open-space. Ghiveciul e crăpat într-o parte, dar planta a rezistat. O supraviețuitoare.

La fel ca… mine?

Nah. Altceva ne leagă, îmi spun, zâmbind amar. Am fost amândoi lăsați în urmă, abandonați, înlocuiți cu ceva mai bun. Povestea vieții mele.

Superb! Tocmai mă comparasem cu niște boscheți.

Minunat, Noire. Ai început cu stângul.

Las bagajul jos și mă uit în jur. Locul are potențial, dar trebuie să-l fac al nostru. Trebuie să-i ofer lui Mini un cămin adevărat, unul care să nu arate ca un spațiu uitat de lume. Pereții au nevoie de un strat nou de var, ceva care să șteargă urmele trecutului. Să șterg tot ce a fost înainte aici.

Îmi trec mâna peste pervazul prăfuit și închid ochii pentru o secundă.

Apoi se aude.

Zgomotul trenului.

Un sunet familiar, metalic, un huruit constant care vibrează prin pereții subțiri. Îmi aduce aminte de ceva… dar nu pot să-mi dau seama de ce îmi face pielea să se înfioare. Răsună ca un ecou îndepărtat, ca și cum ar lega prezentul de un trecut pe care nu vreau să-l înfrunt.

— Hai, regina tragediei, murmură Mini, străduindu-se să împingă o cutie. Nici măcar nu am intrat și deja ai fața aia de înmormântare.

Îl privesc. Mini are opt ani acum, dar fiecare trăsătură a lui îmi amintește de Ryu. De fiecare dată când îl văd, îmi simt inima strânsă, dar totodată, simt bucurie. Sunt bucuroasă că îl am. El este tot ce mi-a mai rămas din ceea ce mi-a fost furat.

— E singura pe care o am, murmur și mă holbez în continuare la apartamentul gol, dar bine luminat. Nu e fața de „aici va fi groaznic”, îi spun, ridicând din sprânceană. E fața de „bine ai venit în cel mai prost loc posibil.” Tu nu vezi ce haos? arăt către geam la străduța gălăgioasă și plină de mirosuri.

Mini râde și ridică din umeri.

— Ei, poate de data asta chiar va fi bine, spune el, așezând radioul mic pe care-l purta peste tot după el, pe brâul despărțitor din bucătăria open-space, alături de cactus. Și uite, avem un nou prieten.

Tac. Îl las să creadă ce vrea. Dar eu știu adevărul. Nu există locuri sigure. Nu pentru mine.

Trecutul nu te lasă niciodată în pace. Îți intră în piele, îți umple plămânii și îți șoptește în fiecare noapte că ceea ce ai pierdut te va bântui pentru totdeauna.

Nici prezentul nu e diferit.

Dacă nu se întâmplă nimic important, nu-i pasă nimănui. Dacă nu ești un om important, ești invizibil, sau mai rău, ești ținta frustrărilor celorlalți. Vor arunca săgeți, una după alta. La început, te vor lovi fără milă. Te va durea, și ai să crezi că în curând o s-o iei razna, că nu vei mai putea suporta. Dar timpul trece, tu vei continua să le tot înduri, până ajungi să te obișnuiești cu durerea și ai să crezi că suferința face parte din tine. Săgețile se vor aduna, dar tu ai să continui să te minți că te-ai obișnuit să trăiești așa, iar înainte să-ți dai seama, tabla ta de darts se va sparge în bucăți și toată truda ta, va fi în zadar.

Viața e un joc de darts, iar tabla mea a devenit de fier. Nicio săgeată nu se mai oprește la mine.

Mă uit la cactusul ăla anemic, singurul lucru viu din apartamentul ăsta în afară de noi. Prăfuit, uitat, aproape uitându-și propria menire. Nu știu de ce mă deprimă mai mult decât pereții ăștia goi. Poate pentru că e la fel de nelalocul lui aici cum mă simt și eu.

Apuc un pahar de plastic din cutia lui Mini și mă îndrept spre robinet, umplându-l pe jumătate. Mă apuc să torn puțină apă la rădăcina lui uscată, de parcă i-aș face un favor. Nu foarte multă, nici prea puțină. Nu mai avusesem plante până acum, dar presupun că și ele au limitele lor.

— Parcă nu-ți plăceau plantele.

— Nu-mi plac, mormăi plictisită, continuând să torn apă.

Mini se încruntă ușor, dar tonul lui rămâne curios:

— Atunci de ce…?

— Un nou început, spun simplu și golesc restul apei. Toată lumea îl merită. Până și un boschet nenorocit ca ăsta.

Îl aud cum mijește ochii și mă studiază preț de câteva secunde, apoi ridică din umeri. Mă încrunt la el și îmi întorc privirea spre cactus.

Azi am făcut o faptă bună.

Cred că e suficient.

*ding*

Administrația Națională de Meteorologie a emis o avertizare cod portocaliu pentru Londra, valabilă toată săptămâna, începând cu ora 2:00. Vremea va fi extrem de instabilă, cu posibile furtuni și ploi torențiale, iar vineri după-amiază se așteaptă vijelii puternice și descărcări electrice. Deși furtunile vor domina, temperaturile vor fi ridicate, iar indicele de temperatură și umezeală va depăși pragul critic, amplificând disconfortul termic în cursul zilei de astăzi. Rămâne de asemenea valabilă atenționarea privind rafale de vânt ce vor depăși 70 km/h. Se recomandă precauție și evitarea deplasărilor în aer liber în timpul fenomenelor extreme.

*ding*

Stay with me – Rămâi cu mine
Mayonaka no doa o tataki – Ciocănind la ușă în miez de noapte
Kaeranaide to naita (Ooh) Te implor să nu te duci acasă la noapte

— Mini! exclam, cu vocea aproape tremurândă, când îl văd schimbând postul de radio, lăsând la o parte cutiile pe care mă străduiam să le despachetez.

Inima îmi bate cu putere în piept, ca și cum cineva mi-ar fi sărit în față, speriată de gândul că radioul ar fi putut să se schimbe singur, sau că cineva ar fi fost aici cu noi… dar știam că nu e nimeni.

— Nu pot să funcționez dacă nu am muzică, spune el, zâmbind cu o ușurință care mi-ar fi adus o fărâmă de liniște dacă nu aș fi știut cât de mult semăna cu ai mei.

Zâmbetul lui, atât de inocent, mă face să mă sprijin pe coate, lăsându-mi stomacul să se odihnească pe dușumeaua rece. Ochii îmi rămân fixați pe chipul lui de copilaș. Un fior rece îmi străbate coloana.

„Seamănă atât de mult cu Ryu, cu tata…”

Mini are aceiași ochi tăioși, aceleași trăsături ascuțite, aceleași mâini făcute să traseze linii precise. Nu pot să-l văd doar ca pe Mini. Nu îl protejez doar pentru că e fratele meu, ci pentru că, dacă l-aș pierde, ar fi ca și cum i-aș pierde din nou pe Ryu și pe tata.

Nu aș mai putea suporta o nouă pierdere.
Existența mea e legată de starea de bine a lui Mini. Trăiesc să-l fac fericit.

Oftez, închid ochii și las soarele să-mi mângâie fața, ascultând zgomotul de fundal din apartament.

— Ce porcării spun ăștia de la meteo? râde Mini, uitându-se pe geam, ignorând prognoza de la radio. „Cod portocaliu”, „ploi torențiale”, „vijelii”… Uite ce soare arzător e afară! E o căldură de toată frumusețea, mă simt ca un pui pe grătar.

— Nu te mai bucura așa, îi răspund eu, cu un ton amărât. Țara asta e blestemată. Totul se învârte sub un nor negru care nu se risipește niciodată. Chiar dacă nu-l vezi, e acolo. Cât de mult o urăsc!

Mini ridică o sprânceană și se uită la mine cu o privire confuză.

— Urăști țara asta? Ce-i cu tine? Suntem aici din totdeauna. Ce ți se pare așa groaznic?

— Nu, Mini. Tu ești aici din totdeauna, îi răspund, cu o voce care se stinge puțin. Tu nu ai cum să înțelegi ce înseamnă să te simți prins într-un loc în care nu ai ales să fii, fără a avea o legătură reală cu el.

Mini mă privește și, deși vede o schimbare în tonul meu, nu insistă. Nu știe ce s-a întâmplat înainte să se nască, nu știe cum a fost înainte ca noi să ajungem aici. Nici măcar nu știe despre Ryu, despre fratele meu geamăn pe care l-am pierdut. Pentru el, totul a fost o continuare a vieții normale, dar pentru mine… a fost o schimbare care mi-a rupt inima în două.

În mintea mea, acea zi în care am ajuns în Anglia este perfect clară, ca și cum ar fi fost ieri. O zi rece, cu ploaie torențială, când soarele nici nu îndrăznea să răsară din spatele norilor. Mama ținea umbrela și pe Mini în brațe, zâmbind, iar tata părea mai calm decât în ultimele luni. Erau speranțe în ochii lor, chiar dacă eu nu puteam să văd nimic altceva decât un viitor nesigur. Mă simțeam ca o fantomă a ceea ce am fost înainte de acea noapte. O parte din mine a murit în acel parc de mașini, odată cu fratele despre care nu vorbim niciodată. Nimic nu a mai fost la fel de atunci și venirea aici, nu ne-a înstrăinat de durerea pe care încă o simțim, ci doar de țara care a produs acea durere familiei noastre și care nu a reușit să facă dreptate nici măcar după atâția ani.

Cazul lui Ryu a fost clasat după un an, ca și cum niciodată nu ar fi existat. Anchetele sterile, fără niciun suspect și fără niciun răspuns, păreau mai degrabă un spectacol ieftin decât o căutare reală a dreptății. Dar nu a fost doar atât. Crima nu a fost doar o tragedie personală. În era rețelelor de socializare, a devenit un fenomen. Imaginea cu statuia macabră, cu Ryu transformat într-un monument grotesc de suferință, a devenit virală. Oamenii de peste tot din lume vorbeau despre „Crima Lebedei„, analizând fiecare detaliu ca pe o operă de artă întunecată.

În orașul nostru, însă, lucrurile au stat altfel. Noi nu eram doar victime, ci un spectacol. Toți ne priveau ca pe niște ciudați, ca și cum vina ne aparținea, ca și cum am fi fost blestemați. Șoaptele se auzeau peste tot – despre familia noastră, despre „acei japonezi de la templu” și despre cum ne urmărea un destin întunecat. Nimeni nu avea curajul să spună nimic în față, dar ochii lor spuneau totul.

Tata nu a putut suporta asta. Îl vedeam cum îl consumă privirile, șoaptele, acea imagine cu Ryu care continua să circule peste tot.

„Nu ne mai leagă nimic de locul ăsta„, a spus într-o noapte, privindu-mă ca și cum încerca să-și convingă și sufletul de asta. A profitat de oportunitatea unui job în sudul Marii Britanii și ne-a mutat departe de Fukui, ca și cum să fugim de acel loc ar fi putut șterge durerea. Tata se trăgea de fapt de aici, bunicul fiind britanic, iar mama lui japoneză.

Dar nu conta unde mergeam. Crima, imaginea aceea, trecutul nostru… toate veneau după noi.

Ani mai târziu, adevărul m-a lovit ca un fulger. Sau poate nu adevărul, ci speculațiile care au ieșit la suprafață pe Reddit. Canalul se numea Midnight Threads, un loc unde oamenii dezbăteau cele mai bizare crime, teorii și conspirații. Era ca un forum întunecat, ascuns, unde secolele de teamă și curiozitate se amestecau cu povești reale.

Am citit acolo despre „Crima Lebedei”, iar ceea ce am descoperit m-a lăsat fără aer. Un utilizator, cu un pseudonim ciudat, Origami_Oblivion, dezgropase cazul lui Ryu, analizând fiecare detaliu. Una dintre teoriile lui spunea că cele două lebede găsite la picioarele lui – cea albă și cea roșie – erau simboluri. Lebăda albă îl reprezenta pe Ryu, puritatea lui, sacrificiul lui, iar lebăda roșie… era un avertisment. O promisiune. Eu.

În acea noapte, stând în fața ecranului rece al laptopului, cu mâinile tremurânde pe tastatură, mi-am dat seama că nu fusese doar o crimă. Fusese un mesaj. Un joc. Și că în acest joc, eu eram următoarea piesă.

Mi-am amintit de mirosul de sânge din acea noapte, de atracția inexplicabilă pe care o simțisem față de acel loc, de senzația că acel ceva mă aștepta acolo. Fusese doar o coincidență că l-am găsit pe Ryu? Sau făcuse parte din planul lui să mă aducă acolo, să fiu martoră, să-mi implanteze acea imagine în creier pentru totdeauna?

Nu mai era doar o tragedie din trecut. Era o umbră care mă urmărea, o povară pe care nu mai puteam să o ignor. Am încercat să mă conving că sunt doar teorii nebunești ale unor oameni fără ocupație, dar în adâncul sufletului meu știam. Știam că lebăda roșie mă reprezenta pe mine. Știam că nu era sfârșitul. Era doar începutul. De aceea am rămas în gardă… pentru Mini.

— Ce crezi că face acum mama?

— A rămas să discute ultimele aranjamente cu landlordul, îi spun lui Mini, încercând să îmi maschez tonul obosit.

Încă mă simt strivită de toată povara mutării.

Mini își ridică privirea, ținând cu greu o cutie în brațe, și zâmbește larg.

— Măcar avem noroc că am prins un apartament bun, mai ales aici, în Chinatown. E aproape imposibil să găsești ceva decent fără să plătești o avere. Crezi că o fi din cauză că mama s-a descurcat așa bine la interviu?

Îl privesc atentă, încercând să-mi dau seama dacă într-adevăr crede ceea ce spune sau doar încearcă să mă îmbuneze. Îmi încrucișez brațele și mă uit spre fereastra lungă de la capătul holului.

— Da, noroc… mormăi mai mult pentru mine. Dar norocul ăsta mă cam înspăimântă. Prea e totul… la fix. Nu crezi?

Mini râde scurt și își scutură capul.

— Tu și teoriile tale conspiraționiste, surioară. Poate e doar momentul nostru să avem parte de ceva bun, zice Mini, ridicând din umeri cu un aer de înțelept precoce.

— Ești un copil prea bun, piciule. Ce am făcut să merit să fiu sora ta?

— Ai învățat bine?

Zâmbesc. E adorabil.

— Trebuie să mă mențin, deci.

— N-o să-ți fie prea greu. În plus, apartamentul e la două stații de facultatea ta mult dorită. Ce crezi? O să fie greu interviul?

Oftatul îmi scapă fără să vreau. Gândul la portofoliul meu, la munca din anul de pauză, mă apasă ca o greutate invizibilă.

— Rămâne de văzut, răspund, încercând să par relaxată, dar vocea mea trădează nesiguranța.

În minte mi se învârt acele luni în care am încercat să mă conving că locul meu nu era în lumea pe care tata o idolatrizase.

Anul de pauză a fost ca o bătălie interioară. Încercasem să-mi spun că ar fi mai bine să-mi văd de pătrățica mea, să-mi iau un job la vreun restaurant, la fel ca mama, să rămân fată bătrână și să îmi concentrez toată atenția pe fericirea și bunăstarea lui Mini, pentru că eu nu mă văd căsătorită și cu vreo doi, trei plozi.

Eu sunt o ciudată și nu e nimeni mai ciudat decât mine care ar putea să mă placă.

Poate prima variantă era mai sigură, mai liniștită. Dar coșmarurile nu mi-au dat pace. Imaginea lui Ryu și toate acele senzații pe care le purtam în mine mă împingeau într-o singură direcție… una care i-ar fi făcut mult rău lui Mini, iar pe mine m-ar fi făcut să dispar.

Așa că am riscat. M-am înscris la facultatea pe care o visam de mult, cea care cerea doar nota de absolvire a liceului și un portofoliu solid.
Nu duc lipsă de lucrări. Sunt o maniacă a artei ascunse.

Mini lasă cutia jos și vine lângă mine, privindu-mă cu ochii lui inteligenți și calzi.

— Serios acum, Noire. Ești genială. Știu că o să iei admiterea fără probleme. Nimeni nu are nicio șansă împotriva ta.

Îl privesc cu scepticism, dar și cu o urmă de curiozitate.

— Crezi? îmi ating cercelul cu liliac.

— Sunt sigur, afirmă el categoric. Desenele tale nu doar că te vor trece de interviu, dar îi vor lăsa pe toți fără grai.

Îmi înclin capul într-o parte, ridicând o sprânceană.

— Serios?

— Da, pentru că sunt atât de îngrozitoare încât le vor provoca traume pe viață. Se vor trezi noaptea în sudoare rece, chinuindu-se să uite ce-au văzut. Te vor accepta doar de frică.

Râsul izbucnește din mine brusc, neașteptat, ca o fisură într-un zid prea bine păstrat. Îmi simt stomacul contractându-se, lacrimile îmi apar în colțurile ochilor și tușesc printre hohote. Nu mai râsesem așa de… mult. De fapt, eu nu râd. Dar Mini are acest talent rar – de a-mi smulge câte un zâmbet, iar uneori, cumva, imposibilul – un hohot de râs care îmi zguduie pieptul, amintindu-mi că încă sunt vie.

Îl privesc surprinsă, dar încă zâmbind, simțind cum încrederea lui îmi încălzește sufletul, chiar dacă pentru o clipă. Îmi las mâna pe creștetul lui și îi ciufulesc părul.

— Ești o figură! Și mai știi ce cred? Cred că tu ai furat toată genialitatea din familie, piciule, glumesc eu, iar el râde. La anii tăi, ai o minte sclipitoare. Cine știe, poate într-o zi o să scrie ziarele despre tine, îi trântesc un sărut pe obraz și Mini se rușinează.

— Numai dacă tu mă lași să-ți fiu manager, spune el râzând și își șterge obrazul, jenat. Cel mai de succes grafician criminolog din țară. Ba nu! Din lume!

Zâmbesc și clatin din cap. Încă o dată, Mini reușește să mă facă să cred, măcar pentru o clipă, că poate totul o să fie bine.

Dar cuvintele lui nu-mi oferă liniște deplină. În mintea mea, îndoiala crește ca o umbră tot mai mare. Încep să mă gândesc la cum s-au aliniat lucrurile – un loc într-un cartier turistic aproape imposibil de atins pentru cineva ca noi, mama care a primit postul la restaurant fără mari bătăi de cap, și acum apartamentul ăsta.

Prea multe coincidențe, iar eu mult prea paranoică.

Îmi las gândurile să plutească în timp ce Mini continuă să despacheteze, iar o amintire amară îmi inundă mintea, trăgându-mă înapoi în timp. Chiar și acum, dacă închid ochii, pot să simt mirosul umed și rece al ploii amestecat cu mirosul străzilor din sud, zgomotul constant al mașinilor și al oamenilor care treceau pe lângă mine, privindu-mă insistent. Am urât asta, să fiu un steag roșu într-un ocean albastru, doar din cauza pielii mele albicioase, a părului meu mult prea negru și a ochilor migdalați.

Am urât totul la țara asta, nu doar oamenii. Am urât vremea, am urât școala, am urât tot ce am devenit. Și chiar și acum, când mă gândesc la acea primă zi, am senzația că toată agitația din jurul meu mă înghite, că nimeni nu mă înțelege, că nu am locul meu. Totul era străin și rece.

Școala a fost o bătaie de cap din prima clipă. Râsetele pe care nu le înțelegeam, privirile fugare și glumele care mă ocoleau ca un cerc vicios, toate mă făceau să mă simt ca și cum eram un străin în propria mea viață.

Revin la prezent și îmi scutur ușor capul. Mini mă privește curios, ca și cum știe că ceva îmi trece prin minte.

— Ce e? mă întreabă el, ridicând o cutie de jos.

— Nimic, răspund, dar mă mint singură.

Nimic nu e doar „nimic.” Totul se simte ca un puzzle ciudat care așteaptă să fie completat. Și cumva, cred că locul ăsta, Chinatown, e ultima piesă.

Într-o țară care pretindea că acceptă străinii, eu eram doar o marionetă într-un joc care nu mă privea. Cu cât încercam să mă ascund, cu atât deveneam mai vizibilă. Nu era despre limbă sau cultură, ci despre felul în care eram privită – un simbol al unei diferențe pe care nu o puteau ignora.

Eram un receptor pentru frustrările lor, un recipient care nu se putea elibera. Fiecare privire mă făcea să mă simt străină în propria piele. Am înghițit fiecare glumă, fiecare șoaptă, fără să spun nimic.

Aș fi vrut să dau timpul înapoi, să dispar într-un loc unde nu trebuia să fiu o greșeală vizibilă. Dar, în ciuda dorinței de a pleca, am învățat ceva despre mine: eram ca tata. Ca el, aveam o viață de reînceput. Și nu aveam voie să dau înapoi.

Mini are chipul tatălui meu și sufletul mamei mele, în timp ce eu sunt picătura de apă a mamei, cu sufletul tatei, sau mai de grabă, lipsa lui. Ryu nu era așa. El era diferit, nu semăna cu niciunul și poate că asta l-a făcut să fie exclus de soartă din viețile noastre.

Nu era al nostru să fi rămas…

— Eu știu ce te face să urăști așa locul ăsta, zice Mini, ridicând din umeri și schimbând subiectul, dar eu rămân blocată în amintirile acelea. Sigur faptul că aduce a fosta noastră casă. De fapt… a voastră.

Nu am puterea să-l privesc. Mă holbez la lucrurile din cutia din fața mea, chiar dacă sunt orbită de amintiri și dureri nespuse.

Mini continuă să vorbească, fără să știe că cuvintele lui sunt ca un ecou al unei dureri adânci, pe care am învățat să o ascund.

— E clar că ți-e dor de… știi tu, de tot. Acolo te simțeai mai bine, nu-i așa? spune el, privind pe fereastră cu o oarecare tristețe în ochi. Ce bine era dacă Ryu nu ar fi avut acel accident, chiar dacă eu nu aș mai fi aici…

— Să nu mai spui niciodată așa ceva! îmi ridic tonul, iar imediat realizez că ieșirea mea necontrolată l-a rănit pe Mini.

Știu că el e doar un copil. Nu ar trebui să fiu atât de dură cu el.

— Îmi pare rău. Nu voi mai spune nimic, își ferește privirea, dar pot să văd lacrimile care se adună în ochii lui, lacrimi pe care le ține în frâu cu un stoicism care nu ar trebui să fie al unui băiat de vârsta lui.

— Mini, mă ridic, iar brațele mi se înfășoară instinctiv în jurul lui. Îmi lipesc nasul de gâtul lui, respirând adânc, lăsând mirosul familiar al pielii lui să mă calmeze. Tu ești cel mai important pentru mine. Dacă tu nu erai aici, nici eu n-aș mai fi fost.

— Noire, eu… îmi pare rău, încearcă el, dar lacrimile încep să-i curgă, necontrolate.

Eu încerc să mușc interiorul obrazului pentru a-mi sugruma durerea.

Nu pot să plâng. Nu am mai plâns de atunci, din noaptea aceea cu Ryu. Și acum, simt cum sufletul îmi sângerează din nou.

— Nu mai plânge, îi șterg lacrimile cu vârful degetelor și-l strâng mai tare în brațele mele. Nu suport să te văd plângând. Ești bărbatul casei, nu-i așa?

— Da, răspunde el, cu vocea tremurândă, dar își ridică capul, lăsându-mi impresia că vrea să fie puternic.

Eu îi strâng umerii cu mai multă fermitate, îmbărbătându-l.

— Și bărbatul casei ar trebui să despacheteze fără muzică.

— Asta nu se poate! spune Mini, iar chipul lui se luminează cu un zâmbet larg, chiar și în mijlocul acestor momente grele.

— Voi accepta situația, doar de data asta, zic eu, ridicând un deget ca și cum l-aș avertiza, apoi mă întorc la cutii.

Uneori uit că e încă un copilaș. Felul lui matur de a gândi, de a vorbi, mă face confuză. Copiii din ziua de azi sunt incredibili de isteți și au o inteligență emoțională aparte, dar în esență, e crud încă.

Îl primesc admirativ, rămasă tăcută.
Sunt norocoasă că îl am.
E frățiorul meu prețios.

În timp ce îmi continui treaba, mă uit la el și, cu un zâmbet sarcastic, adaug:

— Uite, știi ce? Dacă vrei să fii bărbatul casei, poate ar trebui să te oprești din citit manga aia cu ninja și să te apuci de gătit!

Mini mă privește și zâmbește larg, iar râsul lui ușor răsună prin cameră.

— Mai bine! Știi, cred că o să încerc să gătesc… dacă îmi promiți că nu mă întrebi niciodată ce am făcut la școală, da?

— Hai, știi prea bine că nu pot să fac asta. Școala e importantă.

— Nu toți suntem buni la învățat. Ca tine.

— Ești un băiat inteligent, Mini.

— Tocmai de aceea școala mă plictisește. Activitățile extra curriculare mă țin ocupat.

Oftez și mă declar învinsă. Sunt mândră de el. Nu pot să nu admir și faptul că nu s-a dat în lături de la a învăța să gătească. L-am crescut bine. Niciodată nu m-a făcut să mă simt ca și cum ar crede că „locul femeilor” este doar la bucătărie sau că femeile au ceva de dovedit. Mini nu a fost niciodată genul care să spună că „femeile trebuie să stea acasă și să gătească”, de aceea când va crește, va fi un bărbat pe cinste.

Mă uit la el cu un zâmbet în colțul gurii.

— Am ceva pe față? întreabă el curios.

— Da, adorabilitate. Micuțul meu frățior este irezistibil. Vei frânge multe inimi, când ai să mai crești.

— Dar eu nu vreau să frâng inima nimănui.

— Știu, puștiule. De aceea nu mă surprinde că vrei să înveți să gătești.

Mini ridică din umeri, cu o înțelegere liniștită și un zâmbet pe față, fără nicio urmă de gânduri preconcepute.

— Să gătești nu e ca un skill de supraviețuire?

— Un skill de supraviețuire e să mănânci gândaci în pustietate, dar da. Poate fi.

— Sper să n-ajung vreodată acolo. Nu-mi plac gândacii.

— De aceea ar trebui să tragi tare.

— O voi face. Și dacă mama a putut să învețe atâtea lucruri, cred că și eu pot învăța. Nu mi se pare deloc greu.

— Te cred, răspund cu un zâmbet cald, mulțumită de felul în care a fost crescut. Ai învățat mai bine decât mulți alții, dar eu vreau să te preocupi de școală. Voi găti eu pentru tine.

— Nu, nu. Vreau să devin mai independent.

— Nuuu! mă împotrivesc. Ce se va întâmpla dacă vei deveni mult prea independent și nu o sa mai ai nevoie de mine. Eu ce mă voi face?

— Vei găsi pe altcineva care să aibă nevoie de tine.

— Nu cobi! mă strâmb și Mini începe să râdă.

— Mereu voi avea nevoie de tine. Ești sora mea.

— Ai face bine să nu uiți asta, puștiule! îl fixez cu indexul și acesta se strâmbă la mine caraghios.

Atmosfera relaxată umple livingul spațios și răsuflu ușurată că am alungat norul negru care se adunase pe tavan.

Caut cu orice preț să evit subiectul „Ryu”. O fac pentru că mă doare și mă va durea toată viața.

Știu că Mini nu poate înțelege cu adevărat ce vreau să spun. În mintea lui, totul se leagă de o simplă schimbare de locuință, un accident care ne-a răpit un frate care n-a avut suficient timp cu noi și atât. E atât de simplu.

Dar nu a fost un accident. Nu a fost nimic „întâmplător” în noaptea aceea. Nu a fost doar o simplă întâmplare că Ryu a murit. Totul a avut un motiv, iar tata… tata știa despre asta, altfel nu ar fi devenit obsedat după adevăr.

Îmi închid ochii pentru o clipă, lăsând gândurile să-mi inunde mintea.

E ciudat cum mintea mea tot revine la acea noapte… În minte îmi răsună acea oră fatidică, 19:12, și ploaia bătând puternic în geam. E ca și cum nimic nu a fost clar vreodată după acea oră. Pășeam printr-un labirint al incertitudinilor, și pierderea lui Ryu a fost începutul unei vieți pe care nu am vrut-o niciodată.

Acest nou început în Chinatown, Londra, pare că ar putea fi ce ne trebuie. Cartierul e plin de turiști și de naționalități, încât nu va mai trebui să mă confrunt cu rasismul, ca în sud, unde se ținea atât de mult la origini.

Înainte de Marea Britanie, am dus o viață normală. Familia mea venea din Fukui, un oraș mic din Japonia, unde am dus o viață liniștită și simplă. Mama lucra în curățenie la un templu vechi pe care familia noastră îl moștenise, iar tata era artistul templelor, dedicându-și viața picturilor și sculpturilor care aduceau liniște celor care veneau să se roage. Viața noastră era marcată de ritmul calm al zilelor, unde fiecare mic detaliu părea să aibă o semnificație profundă.

Acesta era universul nostru – Eu, mama, tata și… Ryu.

Așa am crescut, patru oameni în jurul aceleași mese, patru oameni care împărtășeau aceleași zâmbete, aceleași tăceri, aceleași dureri. Ryu… fratele meu mai mare cu zece minute. Cel care m-a învățat despre artă și despre cum să mă privesc în oglindă, cum să fiu mai mult decât ce părea să fie lumea din jurul nostru. El era tot ce aveam și era singurul care mă înțelegea în totalitate, chiar și atunci când tata devenea prea tăcut sau prea absent. Existența mea se învârtea în jurul lui. El era la cârmă, iar eu îl urmam precum o umbră protectoare.

Dar totul s-a schimbat în acea noapte, în noaptea despre care nu vreau să-mi amintesc, dar pe care o simt în fiecare colț al ființei mele. Noaptea aceea în care am aflat că Ryu nu mai este, că nu mă voi mai privi niciodată în ochii lui. Nu aveam știință de ce, nu aveam nici o explicație. Când l-am văzut pe fratele meu așezat în acea poziție imposibilă, toată viața mea s-a rupt într-un loc din care nu am mai reușit să ies. Mă simțeam ca și cum lumea s-ar fi făcut bucăți.

Și, după aceea, tata… tata a devenit altul. După acea noapte, nu am mai văzut acel bărbat care ne ținea împreună. S-a schimbat. S-a izolat și s-a adâncit în o cercetare obsedantă a crimei, a morții. A devenit obsedat de acea moarte. Nu mai conta nimic altceva pentru el. Căuta un răspuns care nu putea fi găsit.

Nu am înțeles, dar am știut că totul s-a schimbat pentru noi.

Oamenii mor zilnic de boli, de accidente sau din cauze naturale, dar asta… crima…. noi facem parte din acei oameni care au fost pătați, iar felul în care s-a portretizat tragedia a făcut durerea și mai profundă,

Deși mama și-a dorit un nou început, tata nu a vrut decât să fugă de ceea ce i-a distrus sufletul. Așa că ne-am mutat din Fukui înainte cu o săptămână ca mama să-l nască pe Mini, tata primind oportunitatea unui job mai bun, sau mai relevant pentru obsesia lui despre făptașul uciderii lui Ryu. Cred că, într-un fel, el credea că, dacă pleacă, va lăsa totul în urmă. Dar nu a lăsat nimic în urmă. A adus cu el acea obsesie care ne-a înghițit pe toți.

Inițial, am ajuns în sudul Marii Britanii, unde ne-a oferit o viață complet diferită, dar care nu a reușit să vindece nimic. Țara asta nu ne-a oferit doar schimbare, ci ne-a adus la dezbinare. Obsesia tatălui meu creștea de la an la an, la fel ca și epuizarea mamei. Ruptura dintre ei a fost inevitabilă. Am știut că tata va dispărea din viețile noastre, dar mereu m-am temut de acea zi. Mama a căzut în patima alcoolului, iar toată adolescența mea a fost un continuu stres în care mi-am crescut frățiorul mai mic, protejându-l de demonii mamei.

Mini este tot ce am mai rămas dintr-o viață pe care o trăiam înainte. E tot ce pot salva dintr-o familie care s-a schimbat pentru totdeauna.

Mini este scopul meu în viață.
Vreau să trăiesc. Mi-am făcut un obicei din asta. Pentru el.