Noire

 

Recunosc, o parte din mine își dorește să mă reîntâlnesc cu decanul, doar că de data aceasta, în condiții mai liniștite.

Oare locuiește prin zonă?

Nu! Trebuie să nu mă mai gândesc la el. Am alte probleme pe cap acum, pricinuite tot de el, iar problema mea se numește Sasha Malanov.

Străduțele înguste ale Chinatown-ului mă înghit încet, pe măsură ce mă afund mai adânc în cartier. E o altă lume aici, un contrast ciudat între luminile strălucitoare ale restaurantelor de lux și colțurile ascunse, unde umbra pare să se lipească de pereții clădirilor înghesuite.

Trec pe lângă tarabele cu fructe exotice, pe care vânzătorii chinezi le aranjează meticulos sub lumina plăcută a felinarelor roșii. Fumul de la grătarele stradale se ridică leneș în aerul nopții, amestecându-se cu mirosul puternic de condimente și ulei încins. Un bărbat în vârstă mă măsoară din priviri de sub borul pălăriei sale, sprijinindu-se de o bicicletă veche, dar eu îmi țin privirea înainte, prefăcându-mă că nu observ cum îmi studiază picioarele subțiri.

În dreapta, o ceainărie minusculă e plină ochi de oameni care joacă mahjong, loviturile pieselor de fildeș răsunând ritmic peste murmurul conversațiilor. În fața mea, un grup de turiști stă nesigur în mijlocul drumului, uitându-se la un meniu scris probabil în mandarină, căci tare mult le mai ia să se decidă, în timp ce chelnerul îi privește nerăbdător, încrucișându-și brațele la piept.

Simt că mă afund tot mai mult într-un decor pe care încă nu-l cunosc, dar care îmi oferă un paradox ciudat de familiaritate și teamă.

Străzile se îngustează și încep să devină mai întunecate. Luminile scad în intensitate, iar vocea orașului se transformă într-un murmur mai domol. E clar că mă apropii de partea mai puțin turistică a cartierului. Îmi trec degetele peste elasticul de la încheietură, o obișnuință proastă care îmi ține mâinile ocupate atunci când încep să mă simt neliniștită.

În sfârșit, văd în depărtare sala de jocuri. O firmă luminoasă, cu becuri arse pe alocuri, tronează deasupra ușii, dându-i un aer obosit, dar familiar celor care o frecventează. În față, câțiva băieți se îmbrâncesc râzând, cu țigările atârnându-le din colțul gurii, iar o fată îmbrăcată într-un hanorac larg stă rezemată de zid, butonând absentă telefonul. E frumoasă. Are un păr lung, drept și roz, cu trăsături dulci asiatice.

Mă opresc în fața ușii și trag adânc aer în piept.

Dacă Sasha Malanov e aici, trebuie să-l găsesc. Și să sper că nu mi-am pierdut timpul venind până aici.

Niciodată nu m-a atras genul ăsta de locuri. Oameni pierduți printre monitoare, lumini intermitente, miros de țigări și energizante vărsate pe podea. Dar trebuie să-l găsesc.

Înăuntru, atmosfera e exact cum mi-am imaginat. E un zgomot continuu, butoane apăsate frenetic, râsete ocazionale și câteva înjurături.

Îmi las privirea să scaneze încăperea.

Mă apropii de tejghea și bat de câteva ori cu degetele în lemnul lăcuit. Nimeni nu pare să mă bage în seamă. Îmi îngustez privirea, observ clopoțelul argintiu de pe marginea recepției și îl apăs insistent.

După câteva secunde, un tip iese leneș din spatele recepției, împingând o ușă marcată cu un mare RESTRICTED AREA. Poartă o mătură pe umăr și are o expresie plictisită, de parcă l-am întrerupt dintr-un episod bun pe Netflix. Are cercei mici de-a lungul lobului urechilor, câte trei pe fiecare parte, plus un cui negru în sprânceană. Pe gât îi tronează un tatuaj masiv, un fluture sau poate o molie cu aripile desfăcute, și părul brunet, lunguț până la ceafă, e ținut într-o parte de o pereche de ochelari fumurii, împinși pe creștet. Privirea lui leneșă mă măsoară de sus până jos, iar un zâmbet abia vizibil i se întinde pe buze.

— Ai venit pentru angajare? mă întreabă, sprijinindu-se de mătură și aruncându-mi o privire evaluatoare.

Îmi ajustez sacoșa de pânză pe umăr și dau din cap.

— Nu. Cine vine la ora asta pentru o angajare.

— Cine e potrivit pentru post.

Îmi vine să-l întreb ce fel de post, dar cum curiozitatea a ucis pisica, decid să nu mă abat de la scopul meu – acela de a-l găsi pe Sasha Malanov.
Ridică o sprânceană, dar nu insistă.

— Mda, ei bine, nu de asta mă aflu aici.

— Atunci ce dorești? Te ascult.

Tonul lui e egal, dar privirea mi se pare ușor curioasă. Nu știu dacă mă întreabă din politețe sau doar ca să umple liniștea stânjenitoare care s-a așezat între noi.

— Îl caut pe Sasha Malanov, îi spun, în timp ce îmi prind mai bine de umăr sacoșa de pânză.

Își înclină capul ușor, iar suspiciunea i se strecoară în voce.

— Ce treabă ai cu el? Ești de la poliție?

— Nu… sunt o colegă de la facultate. Avem o temă de discutat.

Brusc, tipul își schimbă expresia. Încrețind sprâncenele, mă fixează intens, apoi își îndreaptă brusc spatele.

— Faci mișto de mine?

— Poftim? mă încrunt, luată complet prin surprindere de reacția lui.

— Ti se pare o glumă? Cine dracului ești?

— Nu înțeleg… spun, simțind cum ceva se rupe în atmosferă. Eu urma să îl întâlnesc pentru prima dată pe Sasha, acum…

Respirația tipului devine greoaie. Își trece o mână prin păr, ca și cum ar încerca să își calmeze nervii. Se uită rapid în jur, de parcă se teme că cineva ne ascultă.

— Deci nu știi?

— Ce să știu?

— Sasha… a dispărut acum două luni, îmi spune rar, măsurându-mi reacția. Nimeni nu știe unde e. Poliția a fost pe aici, au făcut investigații. Îl caută. Noi așteptăm un semn… de oriunde.

Rămân încremenită. Mă uit la el, așteptând să zâmbească, să râdă, să-mi spună că e o glumă proastă. Dar nu e.

Inima mi se zbate în piept.

Jacobsen știe? Mă îndoiesc că i-ar fi scăpat un detaliu ca ăsta. E maniac când vine vorba de jobul lui. Dacă Sasha chiar a dispărut, atunci de ce m-a pus în grupă cu el? E un alt test de-al lui?

Îmi strâng brațele pe lângă corp, încercând să mă agăț de ceva logic. De ceva real.

Mă uit la tip, dar creierul meu refuză să proceseze ceea ce tocmai mi-a spus.

Sasha Malanov a dispărut.

Acum două luni.

Nu e o glumă. Nu e o neînțelegere. E realitatea.

— Obișnuia să dispară des? întreb, vocea mea coborâtă la un șoptit. Adică… la facultate are reputația unui chiulangiu notoriu. Poate că și în viața de zi cu zi era la fel.

Tipul își trece limba peste buza inferioară, gândindu-se o clipă.

— Avea zile când nu dormea acasă, dar mereu se întorcea. Îi plăcea să o ardă pe aici, pe la sală.

— Și telefonul? Obișnuia să nu răspundă?

— Da… dar nu săptămâni la rând.

Îmi mușc obrazul pe dinăuntru, încercând să procesez.

— Atunci ceva s-a întâmplat. Oamenii nu dispar pur și simplu. Cineva trebuie să știe unde e.

Băiatul își scoate inelul de pe deget și începe să-l rotească între falange, ca și cum gestul ăsta mecanic l-ar putea ajuta să-și adune gândurile.

— Poliția n-a găsit nimic. Telefonul lui a fost dezactivat, cardurile bancare neutilizate de săptămâni întregi. A dispărut ca și cum nici n-ar fi existat.

Așa se explică inactivitatea online.

Îmi plimb privirea peste tejghea și observ un suport cu bilețele lângă registrul de pontaj. Întind mâna, scot unul și apuc pixul lăsat deoparte. Îmi notez rapid numărul, apoi îl împing spre el peste suprafața rece a tejghelei.

— Dacă-l vezi… sau dacă auzi ceva…

— Ruel, tipul zâmbește politicos.

— Ruel. Sună-mă. Ok?

Ruel aruncă o privire hârtiei, dar nu se grăbește s-o ia. Oftează, trecându-și limba peste colțul buzei, apoi ridică din umeri.

— Dacă nici poliția nu l-a găsit în două luni, ar fi o minune să apară la facultate doar de dragul unei teme.

— E ceva ce nu înțeleg. Spui că s-a înscris, dar a dispărut înainte să înceapă anul universitar?

Ruel își trece limba peste colțul buzei și își împreunează mâinile pe tejghea, de parcă ar încerca să găsească cea mai logică explicație.

— S-a înscris în vacanța de vară. Chiar dacă primul an l-a ratat, tot din cauza neprezentării la cursuri, a încercat din nou. Cu două luni înainte să înceapă facultatea, a dispărut.

— Deci și-a făcut planuri, dar n-a mai apucat să le urmeze…

Ruel dă din cap, apoi își scarpină ceafa, semn că nici lui nu-i place încotro duce conversația.

— Sasha nu era genul care să-și facă planuri. De fapt, înscrierea la facultate a fost, probabil, singurul lucru cât de cât stabilit dinainte, dar eu cred că a făcut-o doar ca să scape de taică-su.

— N-aveau o relație bună? întreb, încercând să par neutră.

Ruel își îngustează privirea pentru o fracțiune de secundă, apoi ridică din umeri.

— E o poveste lungă.

— Ai dreptate. Scuze, nu voiam să fiu indiscretă… Reflex profesional.

— Stai liniștită, oftează el, trecându-și o mână prin păr, gestul părând mai degrabă un mod de a câștiga timp. Aici, la sală, n-a lăsat mare lucru în urmă. Doar niște haine și laptopul. Poliția l-a verificat deja, dar n-au găsit nimic suspect. Nici măcar un indiciu despre unde s-ar fi dus.

— Ca și cum a ieșit să-și ia o cafea și nu s-a mai întors, murmur, iar Ruel își îndreaptă privirea spre mine, aprobator.

— Exact.

Înghit în sec. Asta sună exact ca un dosar de dispariție nerezolvată. Exact genul de caz care sfârșește prost… pentru că, dacă nu apar răspunsuri într-un an, dosarul va fi clasat. Exact ca și cazul lui Ryu.

— Crezi că i s-a întâmplat ceva? întreb, deși răspunsul e deja scris în aer, în tăcerea grea dintre noi.

Ruel clatină din cap, trăgându-și gluga peste păr, de parcă vântul de afară ar fi devenit brusc mai rece.

— Da. Sasha e un idiot și un aiurit, dar n-ar pleca niciodată fără să mă anunțe că nu se mai întoarce.

Mi se pune un nod în gât.

— Păstrăm legătura, îi spun, făcând doi pași înapoi.

— Sigur, oftează, fără să mă privească.

Mă retrag din sala de jocuri și simt că trebuie să-mi limpezesc mintea. Nu pot merge acasă. Nu acum. Așa că îmi îndrept pașii spre ceainăria mică de pe colț, locul care mă atrage ca un magnet acum când simt că în mine începe să se strângă un nod de gânduri imposibil de desfăcut.

Îmi comand un ceai calmant cu lavandă și lămâie și mă așez la una dintre mesele de lângă gărdulețul din lemn, care împrejmuiește terasa. E trecut de ora 21, s-a lăsat răcoarea, așa că îmi trag gluga pe cap și mă chircesc într-un colț al mesei. Îmi scot telefonul și derulez conversațiile, ca și cum aș căuta o explicație în vreun mesaj pe care nu-l citesc corect.

Sasha Malanov e dispărut de două luni. Gândul că Anzai știa și a vrut să facă mișto de mine mă scoate din minți.

Îmi strâng mâinile pe cana caldă și îmi împing limba în obraz, încercând să îmi controlez iritarea. Nu e genul de glume care să mă amuze. Un om a dispărut!

Când îmi dau seama că nu pot sta liniștită fără să am un răspuns, îmi deschid mesajele și scriu:

Noire Koto: Știu că nu vă pricepeți la glume, dar ultima a fost chiar nesărată. Să mă puneți în grupă cu Sasha Malanov, care e dispărut de două luni, mi se pare pur și simplu sadic.

Știu. Sunt dură, sunt rece, sunt neiertătoare. Noire cea rece și întunecată uneori scapă din lanțuri și își arată colții. De obicei reușesc să îmi controlez demonii, dar Anzai Jacobsen mă provoacă la nivel molecular de intens.

Nu trebuie să aștept prea mult pentru răspuns.

Anzai Jacobsen: Nu știam.

Îmi mușc buza și pufnesc iritată. Răspunsul lui nu face decât să mă enerveze mai tare. Oare chiar nu știa?

Noire Koto: Sigur. Așa cum „n-ați știut” nici că locuiesc în apartamentul unei crime, nu? Vi se pare distractiv să mă puneți sub lupă, să mă împingeți spre colț și să mă tratați ca pe un pion într-un joc pe care doar voi îl înțelegeți? Cei iluminați.

Jacobsen nu mai răspunde imediat. Poate că am fost prea directă, dar dacă mă gândesc bine, nu-mi pasă.

Câteva secunde mai târziu, telefonul vibrează din nou.

Anzai Jacobsen: Repet, iar mie nu-mi stă în caracter să repet. Nu știu despre ce vorbești.

Îmi strâng telefonul mai tare în mână. Mă simt… stupid. Poate chiar n-avea idee. Poate că, pentru el, e doar un alt apartament dintr-o statistică sumbră, un caz delegat altcuiva, uitat în arhivele poliției. Sunt zeci de crime pe an, poate chiar sute, și el nu le poate ști pe toate.

Noire Koto: Și acum ce urmează?

Răspunsul vine instantaneu.

Anzai Jacobsen: Dacă vrei alt partener, alege pe oricine dintre colegii tăi.

Noire Koto: Toți au partener.

Anzai Jacobsen: Te poți alătura și unei grupe deja formate.

Îmi încleștez maxilarul. De parcă ar fi atât de simplu… doar că eu nu mă integrez oriunde.

Noire Koto: Pot să prezint singură?

Trec câteva secunde fără răspuns. Îmi ridic ceașca și iau o înghițitură de ceai, privirea mea pierzându-se pe stradă, printre turiști. Încerc să nu mă mai gândesc la nimic, dar așteptarea mă irită.

Anzai Jacobsen: Nu.

Îmi scapă un oftat scurt.

Noire Koto: Nu vreau alt partener.

Anzai Jacobsen: Nu mă interesează. Trebuie să fie unul.

Îmi sprijin cotul pe masă și îmi frec tâmpla cu degetele. Jocul ăsta începe să mă obosească.

Noire Koto: Atunci vă aleg pe dumneavoastră.

E o idee proastă. Dar și regula lui e la fel de stupidă. Dacă vrea să mă încurce, atunci mă voi asigura că măcar nu o să fie doar în defavoarea mea.

Timp de câteva secunde, e liniște. Nici măcar nu apare că tastează.

Asta e, l-am pierdut. Probabil acum analizează dacă glumesc sau dacă aș îndrăzni cu adevărat să-i cer asta.

Realizez prea târziu ce am făcut.

Nu vreau să creadă că îl testez. Nu vreau să creadă că mi-a trezit vreo curiozitate.

Deși… adevărul e că singurul lucru care mă atrage cu adevărat la Jacobsen e mintea lui. Creierul ăla diabolic de genial, dar fascinant de întunecat. Modul în care funcționează sinapsele lui când analizează, deduce, creează legături, e cu adevărat un spectacol demn de urmărit. E ca un puzzle pe care nu-l pot descifra, iar asta mă intrigă, poate chiar, mă excită. Încă mă consider asexuală, chiar și după tentativa de care mi-e rușine să îmi amintesc, dar creierul bărbatului acesta îmi trezește fantezii.

Îmi strâng telefonul în mână, în timp ce un gând mai periculos îmi trece prin minte.

Nu sunt atrasă de oameni.

Și totuși, mă întreb cum ar fi să îi înțeleg logica în cel mai vulnerabil mod cu putință.

Ridic brusc telefonul și îl trântesc pe masă, închizând ochii pentru câteva secunde.

Minunat.

Presupun că tocmai mi-am săpat groapa singură.

Telefonul vibrează din nou, iar sunetul mă face să tresar ușor. Deschid ochii larg și citesc mesajul cu uimire.

Anzai Jacobsen: Îndrăzneț din partea ta să îmi ceri asta, domnișoară Koto.

Expir prelung și-mi mușc buza. Încerc să-mi dau seama dacă o spune ironic sau doar mă testează, dar tonul lui sec, profesional, mă face să cred că nu e nici una, nici alta.

Noire Koto: Doar pragmatic. Dacă trebuie să fie un partener, atunci aleg pe cineva competent.

Îmi reazem cotul pe masă, uitându-mă la text. Da, am recunoscut că îl admir, iar acum mă simt ciudat de expusă, de parcă mă arunc singură în gura lupului. Nu vreau să fiu în vizorul lui Jacobsen mai mult decât e necesar, dar nici nu am de ales.

Telefonul vibrează din nou.

Anzai Jacobsen: Și dacă îți spun că ai făcut o alegere proastă? Nu obișnuiesc să mă amestec personal în procesul de învățare al studenților mei.

Înghit în sec. Ce dracu’ înseamnă asta? El crede că mă interesează la modul personal? Îmi prind podul palmei pe frunte și îmi frec pielea ușor.

Noire Koto: Atunci îmi asum riscul. Vă las să mă priviți, fără intervenții. Astfel, eu am un partener, iar dumneavoastră nu trebuie să vă amestecați personal.

O nouă pauză, mult prea lungă. Beau încă o gură de ceai, încercând să îmi ignor bătăile accelerate ale inimii. Nu mi-a mai bătut inima în asemenea hal pentru niciun bărbat.

Vă las să mă priviți… asta a sunat deplasat.

Apoi răspunsul vine, rece și calculat, exact așa cum mă așteptam.

Anzai Jacobsen: Să știi că nu te voi menaja, domnișoară Koto.

Degetele îmi tastează frenetic răspunsul, poate chiar cu entuziasm.

Noire Koto: Nici nu îmi doresc.

Anzai Jacobsen: Mâine, ora 19. Biroul meu. Vom susține o sesiune de exercițiu și viziune. Fii pregătită!

Privesc mesajul și simt cum un val de adrenalină mă străbate. Decanul facultății mă solicită în biroul lui, într-o zi de duminică, la o oră destul de târzie. Dacă nu aș cunoaște situația, aș crede că are gânduri necurate cu mine. Poate vrea sa-mi facă felul.

Nu cunosc altă poziție, decât în gardă. Nu las pe nimeni să-mi penetreze zidul pe care l-am ridicat în jurul meu, pentru a mă proteja de lumea exterioară.

De ce am senzația că nu e doar despre o simplă prezentare?

Îmi bag telefonul în buzunar și-mi termin ceaiul din două înghițituri.

Dacă jocul trebuie să continue, măcar să mă asigur că nu sunt eu cea care pierde.

 

***

 

Eșecul nu e un sentiment nou pentru mine. Aș putea spune chiar că suntem prieteni vechi. De fiecare dată când lucrurile nu merg conform planului – ceea ce, sincer, e de cele mai multe ori – mintea mea face un salt înapoi. Încep să revăd fiecare moment, fiecare decizie greșită, fiecare pas care m-a adus aici. Ca un checklist al eșecurilor.

Prima dată când am simțit gustul amar al ratării a fost când am încercat să repar ceva ce nu era al meu de reparat. A fost vina mea că mama a trebuit să își sacrifice totul? Sau că tata s-a pierdut în propriul univers, lăsându-ne să ne descurcăm singuri? Nu, dar am crezut că, dacă voi munci suficient, dacă voi fi suficient de bună, voi putea să echilibrez lucrurile. Evident, n-am reușit.

Apoi au fost prietenii. Sau mai bine zis, lipsa lor. Încercările mele stângace de a mă apropia de alții sfârșeau întotdeauna la fel: în ridicol sau dezamăgire. Colegii râdeau, șușoteau, iar eu… ei bine, eu am devenit Noire cea rece și întunecată. Nu pentru că mi-am dorit asta, ci pentru că era mai ușor să fiu inabordabilă decât vulnerabilă.

Și apoi, bineînțeles, a fost acel moment. Momentul în care am decis că poate lumea ar fi fost mai bună fără mine. N-a fost. Și, ironic, nici măcar să dispar n-am fost în stare să o fac cum trebuie.

Acum, în timp ce mă îndrept spre casă, simt aceeași greutate apăsându-mi pieptul. Alt plan ratat. Altă dezamăgire de adăugat pe listă. Dar, la fel ca întotdeauna, îmi strâng pumnii și îmi forțez un zâmbet. Trebuie să merg înainte. Eșecurile sunt ale mele, dar nu mă definesc. Sau cel puțin asta îmi spun de fiecare dată.

De când mă știu, am muncit din greu pentru fiecare notă. Mama, o femeie care a sacrificat totul pentru mine și fratele meu, lucra în restaurante, alergând de la un job la altul doar pentru a putea plăti facturile și pentru a ne oferi un minim de stabilitate. Tata… el era altceva. Un geniu al artelor, un profesor universitar respectat în Japonia, dar și un om care părea că trăiește mai mult în lumea creației lui decât în a noastră. Și totuși, deși părea un om cu greutate, tot ce am simțit eu a fost greutatea absenței lui.

Când eram mică, mirosul hainelor mamei era un amestec de ulei încins și parfum ieftin, dar persistent, iar pe mine mă însoțea mereu un miros slab de detergent ieftin și umezeală, de la locuințele mici și prost aerisite în care trăiam. Colegii râdeau de mine. „Fata restaurantelor” sau „fata uitată de tată” – erau doar câteva dintre poreclele care mă urmau ca un ecou. Dar cel mai tare m-a durut când, după acel incident, au început să mă numească Noire cea rece și întunecată, Regina Gheții sau Vrăjitoarea cea rea.

Poate că unii oameni pur și simplu nu sunt meniți să simtă durerea la fel ca ceilalți. Sau poate că aleg să nu o arate. Eu am făcut-o vreodată? Nu. Dar asta mă face vinovată? Mă face mai puțin umană?

Umanitatea mea a fost ucisă odată cu Ryu.

Vina… e un concept ciudat. Am vrut ca cei care mi-au făcut rău să plătească? Da. Dar știu și că, oricât m-aș fi gândit la ce s-a întâmplat, nimic n-ar fi schimbat finalul. Unele povești sunt scrise dinainte.

A fost nevoie doar de un moment. Un loc nepotrivit. O secundă care mi-a schimbat viața din rău în și mai rău.

Un băiat mă tachina constant în generală, transformând hărțuirea într-un obicei. Îmi cerea bani sau mâncare, doar pentru a le arunca mai apoi, pentru umilință, pentru putere. În ziua aceea, m-a așteptat la ieșirea din clasă. Aceleași insulte, aceeași privire batjocoritoare. Dar de data asta, a împins mai tare. Am căzut, lovindu-mi fruntea de asfalt – de aceea port și breton. Am un semn mic în frunte.

Când mi-am ridicat capul, poate că l-am blestemat cu voce tare.

Câteva secunde mai târziu, el s-a prăbușit.

A murit la spital, diagnosticat cu infarct miocardic.

Adulții au numit-o coincidență. Avea probleme de sănătate, oricum era doar o chestiune de timp. Dar colegii mei… n-au văzut-o așa.

Pentru ei, nu a fost un accident. A fost blestemul meu.

De când mă știu, am fost o persoană rece. Nu pentru că mi-am dorit asta, ci pentru că am învățat că dezamăgirile sunt inevitabile. Sunt genul de om care vede o scenă lacrimogenă într-un film și se simte jenată, nu emoționată. Genul de om care preferă să fie singură decât să mai trăiască o altă dezamăgire. Și totuși, uneori mă întreb dacă această carapace m-a protejat sau dacă m-a făcut să pierd lucruri mai prețioase decât durerea pe care am încercat să o evit.

Încep să privesc în jurul meu, pentru că mă simt din nou privită, dar e atât de multă lume în jur, încât caut acul în carul cu fân.

Încerc să-mi păcălesc creierul, iar mintea mea se concentrează la un singur om capabil să îmi capteze toată atenția.

Anzai Jacobsen.

Jur că e ireal de iritant! Fiecare cuvânt gândit de el îmi inervează până la cel mai mic nerv. E ceva fantastic, dar totodată fascinant!

El mă face să simt, ceva ce uitasem de mult.

Uitasem că am o inimă capabilă să simtă ceva. Uitasem cum se simte ca pulsul să-mi zvâcnească în gât, ca inima să-mi pompeze sângele ca nebuna și ca emoția care îmi încălzește pieptul să coboare dureroasă în stomac, să mi se facă ghem.

Nu știu ce a fost în mintea mea să-l solicit drept partener de proiect.

Ei bine, presupun că nu e cazul să mă învinovățesc, căci refuzul lui ne-a adus aici. Puteam să mă descurc foarte bine și singură. De fapt, sunt obișnuită să mă descurc de una singură. Ar fi fost perfect.

Atunci, de ce l-am solicitat pe el drept partener?

Ce vreau să demonstrez, exact? Că am dreptate? Că pot să mă descurc singură? Că Sasha e un impediment care se întâmplă să fi dispărut taman acum, când am nevoie de el? Dar cu toate acestea, de ce ar trebui să mă simt răspunzătoare pentru prezența unui tip pe care nici măcar nu-l cunosc?

Și totuși, o fac.

Un sentiment rece îmi străbate șira spinării, ori de câte ori îmi amintesc numele lui,

Sasha Malanov – o posibilă victimă a Criminalului Origami sau doar o dispariție normală?

Noire Koto: Ce faci?

Mini: Mă uit la TV, iar mama s-a întins în pat. Tu ce faci?

Noire Koto: Vin spre casă.

A devenit o obișnuință să-mi verific fratele mai mic, ori de câte ori suntem în locuri diferite. Vreau să-l știu în siguranță.

Am impresia că fac parte dintr-un plan elaborat, în care sunt vizată, pentru că e de parcă oricine intră în viața mea, sfârșește rău – o soartă pe care m-am spetit să nu îi fie menită lui Mini, de aceea sunt și o soră mai mare sufocantă, un fel de control freak.

Cu telefonul încă în mână și mintea în bălării, nici nu realizez când un scuter trece în grabă pe lângă mine, iar unul dintre cei doi bărbați îmi smulge telefonul din mână.

— Hei! Stai! strig și încep să alerg după scuter, dar sunt depășită rapid de viteza lui.

Accelerează și cotesc pe o stradă lăturalnică. Din spatele meu, un motociclist apare brusc, lansându-se în urmărirea lor. Îl privesc cum dispare după colț, iar eu îmi forțez picioarele să alerge, chiar dacă mi-e clar că nu am nicio șansă să-i prind.

Când ajung pe aleea înfundată, îi văd pe hoți zăcând pe asfalt, cu motociclistul deasupra lor.

Se mișcă cu o siguranță tulburătoare, ca și cum violența ar fi doar o rutină bine exersată pentru el. Poartă o geacă neagră, iar casca cu vizor fumuriu îi ascunde complet chipul, lăsându-mi doar silueta masivă să i-o analizez. Umerii lați, poziția relaxată, dar amenințătoare. Degetele înmănușate într-un material fin, care, totuși, nu lasă loc de îndoială că pot fi folosite pentru a distruge.

Oricine altcineva ar fi fost îngrozit. Ar fi făcut un pas în spate, ar fi fugit, s-ar fi prefăcut că nu a văzut nimic, dar eu nu mă mișc. Nici măcar nu mă gândesc la asta.

Privirea îmi cade pe cei doi tâlhari de buzunare care se zvârcolesc la picioarele lui, gemând încet. Pe unul dintre ei l-a trântit atât de tare, încât cred că se chinuie să respire. Celălalt încearcă să se ridice, dar un gest al motociclistului – un simplu pas înainte, ca o umbră prevestitoare – îl face să înghețe. Ridică pumnul, gata să-l pună la respect, dar fac un pas spre el, fără să-mi dau seama.

— Gata, spun pe un ton răspicat, dar calm. Lasă-i.

Se întoarce ușor spre mine. Nimic brusc, nimic amenințător. Doar o mișcare lentă, studiată, care îmi dă senzația că mă măsoară, că mă analizează din spatele vizierei fumurii.

Se lasă o tăcere grea.

Poate că încearcă să decidă dacă să mă asculte. Poate că mă testează.

Mâinile mele sunt încleștate în buzunarele hanoracului, dar inima îmi bate suficient de tare încât să-mi simt pulsul în tâmple. Apoi, fără un cuvânt, face un pas în spate.

Hoții se grăbesc să-și ridice scuterul, abia se redresează și dispar clătinându-se după colț, cu capetele plecate.

Eu rămân pe loc, cu ochii lipiți pe el. Încă simt tensiunea în aer, ca și cum momentul n-a trecut de tot. Îmi strâng mâinile și înghit în sec.

Ar trebui să-i mulțumesc. Să spun ceva. Dar nu pot.

Senzația pe care o emană… sălbăticia lui, forța controlată, mă tulbură mai mult decât vreau să recunosc. Oamenii ca el nu se tem de nimic.

Și cel mai ciudat e că, deși ar trebui să mă sperie, nu o face. Mă intrigă. Mă face doar să vreau să înțeleg cine dracu’ e și de ce a luat atitudine atât de repede, ca și cum mă urmărea dinainte.

Îmi simt pulsul accelerând când motociclistul îmi întinde telefonul. Tăcerea dintre noi devine aproape sufocantă.

Nu spune nimic. Nu face niciun gest inutil. Doar își ține mâna întinsă spre mine, așteptând să iau telefonul.

Îl prind cu degetele, dar pentru o fracțiune de secundă, pielea mănușii lui se freacă de a mea, trimițându-mi un fior rece pe șira spinării.

Ridic privirea spre viziera fumurie a căștii. Încerc să-mi dau seama dacă mă privește. Dacă mă studiază.

De ce nu pleacă?

Respirația mi se accelerează ușor. Mă simt ca un animal mic, prins în lumina farurilor, incapabil să decidă dacă trebuie să fugă sau să stea pe loc.

— Mulțumesc, murmur, dar cuvintele mi se sting pe buze.

Nicio reacție.

Mă încordez. Ceva în felul în care stă acolo, complet nemișcat, mă face să simt că nu sunt doar o întâmplare pentru el.

Nu e un simplu bun samaritean.

— Cine…? încep să întreb, dar el se mișcă înainte ca fraza să prindă contur.

Un gest calculat, aproape lent – un pas spre mine. Îmi țin respirația, de parcă m-aș pregăti să fiu atinsă de el, dar se răzgândește în ultimul moment, mâna lui tresărind pe loc.

Brusc, se întoarce și, fără niciun alt cuvânt, își încalecă motocicleta. Motorul toarce puternic, vibrațiile părând să cutremure întreaga alee.

Privesc cum apasă accelerația, cum roata din spate mușcă din asfalt și cum, în câteva secunde, se face nevăzut, lăsând în urmă doar un nor subțire de fum.

Rămân acolo, cu telefonul strâns în pumn, pielea înfiorată și o întrebare care mă arde pe dinăuntru.

Cine dracu’ ești? Și, mai ales… de ce mă veghezi?

De data asta mă duc săgeată spre casă, dar nu pot să-mi scot motociclistul din minte. La felul în care s-a mișcat. La siguranța lui. La tăcerea apăsătoare cu care m-a privit.

Scot telefonul din buzunar și îl privesc câteva secunde.

E imposibil.

Și totuși, mintea mea face legăturile.

Sunt puțini oameni care să inspire un astfel de control. O astfel de forță liniștită.

Îmi mușc buza și revin la conversația cu Anzai. Recitesc mesajele cu el și îmi dau aceeași senzație.

Noire Koto: Ultima întrebare. Ați fost în zona Chinatown în seara asta?

Anzai Jacobsen: Ai o imaginație bogată, Koto. Culcă-te.

Dumnezeule, sunt jenantă!

Noire Koto: Îmi cer scuze pentru deranj.

Anzai Jacobsen: Noapte bună!

Nimic în fraza asta nu neagă faptul că ar fi fost aici. În plus, a răspuns destul de repede, de parcă aștepta mesajul.

Pulsul îmi bate nebunește.

Dacă el a fost cu adevărat motociclistul?

Dacă mă urmărea?

Îmi frec tâmpla cu degetele, încercând să nu trag concluzii pripite.

Dar un lucru e clar: cineva mă veghează. Și, dintr-un motiv pe care nu-l pot explica, nu știu dacă să fiu speriată sau… să mă simt în siguranță.

Știu că primul gând când am ieșit din casă a fost despre o nouă întâlnire cu decanul, dar am specificat că mi-aș dori să fie liniștită. Mai știu și că intensitatea gândurilor atrag și manifestează acțiuni și înfăptuiri.

Atât de arzătoare a fost dorința mea de a-l vedea în seara aceasta pe Anzai Jacobsen?

Ai grijă ce-ți dorești, Noire. Uneori, dorințele se împlinesc în cele mai neașteptate moduri.