Noire

 

Ajung acasă cu mintea învăluită într-o ceață densă. Închid ușa și mă sprijin de ea pentru o secundă, încercând să-mi liniștesc respirația. Încă simt în aer greutatea privirii profesorului meu.

Dacă ar știi că în mintea mea mă gândesc la el doar ca la Anzai și atât, oare s-ar simți ofensat?

Nu Decanul Jacobsen.

Nu Analistul Criminolog Anzai Jacobsen.

Doar Anzai.

Cuvintele lui mă urmăresc, se infiltrează adânc în mintea mea și mă sufocă mai rău decât fumul de țigară care plutește pe străzile Chinatown-ului.

Îmi arunc geanta pe pat și îmi deschid laptopul. Degetele îmi aleargă instinctiv pe tastatură.

Anzai Jacobsen.

Îmi apare imediat o listă lungă de articole. Profesor universitar și ulterior Decan al Facultății de Arte Forense. Specialist în Artele Forense. Colaborator al Poliției Metropolitane din Londra.

Tot ce găsesc despre el e rece, profesional, calculat. Reputația lui e impecabilă, o listă de realizări și contribuții academice fără pată. Dar niciun detaliu personal. Nicio mențiune despre familia lui, despre trecutul lui. Nimic. Ca și cum omul nu există în afara funcției pe care o ocupă. Ca și cum a fost creat doar pentru asta.

Ceva nu e în regulă.

Mă așez pe marginea patului, laptopul așezat pe genunchi, iar degetele îmi dansează febril pe tastatură. Încep să caut numele lui Anzai Jacobsen din nou, într-o nouă fereastră, de data aceasta incognito. Vreau mai mult decât funcțiile și meritele lui academice, vreau omul din spatele titulaturii, dar… nimic.

Mă uit la ecran, dând refresh paginilor, sperând că poate algoritmul mi-a scăpat ceva. Dar nu.

Se spune că, dacă nu exiști pe rețelele de socializare, atunci nu exiști deloc.

Anzai Jacobsen nu există pe Instagram, Reddit, Twitter și nici măcar pe Facebook. Nu are conturi oficiale, nu are nicio fotografie personală, nici măcar o postare banală. O umbră digitală, un gol perfect întreținut.

Încerc LinkedIn. Numele apare, dar profilul e aproape gol. Doar funcția oficială de decan al Facultății de Arte Forense și colaborator cu Poliția Metropolitană. Niciun detaliu personal, nicio interacțiune. Ca și cum el însuși și-ar fi șters orice urmă de existență publică.

Mă încrunt, apăsând pe un link mai vechi dintr-un articol despre un seminar de criminalistică unde fusese invitat ca speaker. Fotografia atașată articolului e singurul lucru ce pare să existe despre el în afara universității. Îi recunosc trăsăturile tăioase, postura dreaptă și acea expresie rece, calculată, pe care am văzut-o astăzi. Dar e doar o imagine, o mască oficială. Nimic care să-mi spună cine este cu adevărat.

Și nimic care să-mi explice de ce am sentimentul că e mult mai mult decât ceea ce lasă să se vadă.

Mă las pe spate și privesc tavanul. Simt nevoia să îmi îndrept gândurile spre altceva, spre ceva concret. Închid fereastra și deschid o alta. Îmi tremură ușor mâinile când tastez adresa apartamentului meu.

Rezultatele îmi lovesc retina ca o explozie de lumini roșii.

CRIMĂ MACABRĂ ÎN CHINATOWN.

Îmi simt stomacul răsucindu-se. Citesc titlurile, unul după altul.

„Trupul unei femei descoperit într-o poziție bizară. Criminalul Origami a lăsat o nouă semnătură: un cocor alb. Apartamentul 121, locul unei tragedii.”

Înghit în sec și continui să citesc.

„Femeia, găsită într-un decor aproape ritualic, a fost descoperită în dormitorul apartamentului 121, aproape de miezul nopții, ținută cu grijă învelită în așternuturile albe, ca o sculptură funerară. Brațele îi erau strânse în jurul abdomenului, iar sub cearșafurile pătat de sânge, anchetatorii au descoperit un detaliu sfâșietor: în palmele lipite de trupul său, femeia ținea un copil nenăscut – Conform raportului medico-legal, fătul a fost extras din cavitatea abdominală în timp ce victima era încă în viață, iar decesul a survenit în urma unei hemoragii masive…”

Ochii îmi fug peste rânduri, inima îmi bubuie în urechi.

„Scenele de la locul crimei au fost catalogate drept cele mai macabre din ultimul deceniu. Nu au fost semne de luptă. Nu au existat martori. În dormitor, singura mărturie a prezenței criminalului a fost un origami delicat, perfect împăturit, așezat la picioarele victimei: un cocor alb, oferit unei mame – un simbol al sacrificiului.

Potrivit declarațiilor logodnicului victimei, a cărui identitate este protejată, scena părea mai degrabă un altar decât locul unei crime. Totul era aranjat cu o precizie tulburătoare, ca și cum cineva ar fi vrut să transmită un mesaj, unul pe care doar cei care știu unde să privească l-ar putea înțelege.”

Îmi simt carnea strânsă pe oase, ca și cum ceva mă sufocă pe dinăuntru.

Reddit.

Deschid forumul și îmi rotesc degetele deasupra tastaturii.

Origami_Oblivion.

Îmi tresare inima când văd numele. Același user care scria despre Ryu. Același user care spunea că totul e mai mult decât pare. Același user care acum scrie:

„Origami Killer s-a întors. Dar nu mai e același. E mai rece. Mai sângeros. Mai calculat ca niciodată și, cel mai important de știut e că nu s-a oprit și NU SE VA OPRI! Cocorul e doar continuarea a ceea ce a început cu Lebăda.”

Simt cum mi se răcesc degetele pe tastatură.

Oare asta e un avertisment? Sau o sentință?

Pentru prima dată, mă întreb dacă prezența mea aici nu e mai mult decât o simplă coincidență. Dacă cocorul alb a fost lăsat pentru victimă… atunci ce semnifică cel roșu?

Dacă e același criminal de acum zece ani, cel care a reapărut după cinci ani și a traversat 9500 de kilometri pentru a acționa din nou, ce l-a determinat să revină? Și mai ales… unde este perechea cocorului? Din câte scrie în articol, victima era singură la părinți. Dacă tiparul lui a rămas același, atunci crimele lui vin în pereche. Una finală și alta lăsată în așteptare…

Exact cum mă simt în acest moment.

Pe lista de așteptare. Pe lista morții.

Momentan, nimic nu mă face să cred altceva.

Dar dacă eu sunt lebăda roșie, atunci cine e cocorul roșu? O fi fost pruncul?

Îmi simt pieptul strângându-se și îmi trec mâinile prin păr, respirând sacadat. Dacă simbolurile nu sunt întâmplătoare? Dacă… mă așteaptă ceva? Dacă eram menită să fiu următoarea și am scăpat ca prin urechile acului?

Închid laptopul brusc, iar ecranul negru îmi reflectă fața.

Nu îmi place ce văd acolo.

Întunericul din ochii mei pare mai adânc ca niciodată.

Mă ridic și încep să analizez fiecare colțișor din apartamentul ăsta, de parcă aș putea descoperi ceea ce poliția a omis. Degetele îmi alunecă pe marginile plintelor lemnoase, ca și cum aș putea simți în textura lor vreun secret îngropat în pereții ăștia tăcuți.

Apartamentul e mare, neobișnuit de mare pentru cât am plătit pe el. Mult prea spațios pentru noi. Poate chiar prea gol. Singurul obiect care pare că a existat aici înaintea mea e cactusul pipernicit, lăsat pe brâul care desparte bucătăria de livingul open-space. O relicvă a unui loc uitat.

Dar nu asta mă neliniștește cel mai mult.

Mă îndrept spre fereastră, atrasă inexplicabil de reflexia orașului care pulsează sub luminile roșii ale Chinatownului. Însă nu luminile îmi captează atenția. Ci ceva mult mai întunecat.

O siluetă, imobilă, de la geamul apartamentului din blocul vecin. Cineva veghează, ascuns între umbrele nopții, cu o prezență care îmi strânge stomacul.

Îmi simte fiecare mișcare.

Mă privește.

Rămân nemișcată câteva secunde, inima bubuindu-mi în piept, până când, într-un final, trag draperiile, blocând accesul acelei priviri care ar putea foarte bine să fie doar o plăsmuire a imaginației mele.

Sau poate nu.

Încerc să mă concentrez pe altceva. Pe apartament. Pe locul în care mă aflu.

Știu unde s-a întâmplat. Știu ce s-a întâmplat. Și totuși, nu mă pot opri din a scana încăperea, ca și cum ochii mei ar putea desluși ceva ce poliția a ratat.

Privesc podeaua. Nu e nevoie să-mi imaginez unde a fost descoperită victima – articolul a fost clar. În dormitor, pe pat, învelită în așternuturi ca o sculptură funerară, dar asta nu mă împiedică să mă uit în jur, să caut un semn că acel trecut teribil nu a dispărut cu totul.

Mini și-a aruncat rucsacul lângă ușă. Pe marginea peretelui, tapetul se desprinde în fâșii subțiri. Ferestrele mari lasă să pătrundă luminile felinarelor din Chinatown, iar umbrele se strecoară pe podea, unduindu-se ușor, ca și cum ar ascunde ceva.

Îmi plimb palma peste suprafața lemnului rece al tocului ușii, ating marginile sertarelor din bucătărie, ale dulapurilor, ale mânerelor ușilor. Nu știu ce caut. Nu știu de ce o fac.

Și atunci îl simt.

Nu e puternic. Nu e clar. Dar e acolo.

Mirosul.

Subtil, ca o umbră care refuză să dispară. Ca o șoaptă care îți spune să fugi.

Nu e vopsea. Nu e umezeală.

E mai dens. Mai greu.

E ceva care a rămas, impregnat în aer, în pereți, în podea. O fantomă pe care nimeni nu o poate vedea, dar pe care pielea mea o recunoaște instinctiv.

Mirosul morții.

Și mă poartă exact în direcția pe care nu vreau să o urmez.

Către camera lui Mini.

Mă opresc brusc, inima începe să îmi bată haotic. Ceva în aer se schimbă, de parcă întunericul s-a condensat într-un singur punct. O presiune îmi apasă tâmplele, iar fiecare mușchi din corpul meu îmi urlă să nu fac pasul ăsta. Dar ușa e întredeschisă și simt că trebuie să mă uit înăuntru.

Împing ușa cu vârful degetelor, iar lumina slabă de pe hol se prelinge în cameră, alunecând pe pereți, conturând umbre moi peste rafturile cu cărți și biroul dezordonat. Mini e acolo, respiră liniștit, întins pe pat cu pătura strânsă pe jumătate, ca și cum ar fi adormit în mijlocul unei bătălii imaginare.

Și atunci, senzația dispare.

Aerul, greu și dens până în clipa asta, se evaporă ca și cum nici n-ar fi existat.

Inspir adânc și îmi dau seama că e prima oară de când am intrat în apartament când pot să respir normal. Mă apropii încet, iar când mă las pe marginea patului lui, Mini se foiește și deschide un ochi, bombănind ușor în somn.

— Noire? Ce faci?

— Te privesc.

— N-ai văzut pe cineva dormind niciodată în viața ta?

— Nu atât de adorabil.

— Ah, lasă-mă! Mini își acoperă fața cu o pernă și sunt sigură că a roșit dedesubt.

Zâmbesc fără să-mi dau seama. Tipic.

— Nu pot dormi. Mă gândeam să vin să-ți spun un basm, doar că nu știu decât povești cu ciudățenii și nenorociri.

— Mda, mă miram să fie altfel, judecând după desenele tale ciudate, mormăie el și își îndeasă perna mai bine sub cap.

— Serios, Mini. Ai vrea să auzi cum Cenușăreasa a fost, de fapt, o criminală în serie și a lăsat un pantof la locul crimei ca să găsească o nouă victimă?

Mini deschide și celălalt ochi și mă privește confuz.

— Te-ai întors cu chef de glume de la interviu sau ai fost mereu așa și n-am observat?

— Nu știu, poate profesorul meu de la facultate m-a stricat deja.

— Ai întâlnit vreun ciudat?

Îmi trec limba peste buza inferioară, gândindu-mă la Anzai.

— Ceva de genul.

Mini își dă ochii peste cap și se rostogolește pe spate, privindu-mă cu o grimasă de somn.

— O să fii bine, Noire. Ai intrat, nu? Acum nu mai ai de ce să-ți faci griji.

„Ba da„, îmi spun în minte. Am multe motive pentru care să-mi fac griji, iar tu, Mini, ești una dintre ele. Mereu vei fi principala mea grijă.”

Dar nu pot să stric momentul. Nu acum.

Așa că dau din cap și mă ridic, trăgând ușor pătura peste el.

— Somn ușor, piciule.

— Noapte bună, Sherlock.

Îmi întorc privirea spre el, ridicând o sprânceană.

— De ce Sherlock?

— Pentru că te bagi peste tot și crezi că vezi lucruri pe care alții nu le văd.

Râd încet și mă îndrept spre ușă.

— Asta nu înseamnă că nu am dreptate, mormăi, dar deja Mini a închis ochii și respirația i se adâncește.

Închid ușa în urma mea, iar liniștea se așterne din nou peste apartament.

Dar senzația nu dispare complet.

Mă simt ușurată, dar ceva îmi spune că asta e doar o iluzie.

Îmi trec limba peste buze și încerc să îmi controlez respirația. Încă o dată, arunc o privire afară, dar nimic nu pare schimbat.

Asta nu înseamnă că nu e cineva acolo.

Gândul îmi fuge spre firul narativ pe care l-am urmat până acum – crima din apartamentul în care locuiesc, legătura cu Ryu, origami-ul lăsat lângă victimă…

Mă retrag încet de la fereastră și mă așez pe marginea patului.

E paranoia. E doar paranoia.

Sau poate nu?

Dacă cineva m-ar supraveghea, de unde ar avea cea mai bună vizibilitate?

Mă ridic din nou, mutându-mi privirea asupra apartamentelor din jur. Încerc să scanez colțurile clădirilor, să caut ceva – o umbră, o siluetă care nu se mișcă, o lumină care pâlpâie prea brusc.

Nimic.

Și totuși, senzația persistă.

E ca și cum aș fi sub un microscop, analizată dintr-un unghi pe care nu-l pot găsi.

Mă las pe spate și inspir adânc, forțându-mă să nu mă las pradă panicii.

Poate sunt doar obosită. Poate că toate lucrurile astea se leagă în mintea mea doar pentru că vreau să găsesc un răspuns.

Dar dacă nu e așa?

Mă ridic din nou și mă întorc spre laptop.

Dacă cineva mă urmărește, atunci există două motive logice – fie cineva a făcut legătura dintre mine și Ryu, fie locul în care stau acum e mai periculos decât am anticipat.

Îmi trec degetele peste tastatură și deschid din nou forumul de pe Reddit. Caut postarea despre crima din apartamentul meu. Parcurg din nou aceleași rânduri, cuvintele dansând pe ecranul slab luminat. Dar acum, cu o minte mai limpede, încep să observ detalii pe care înainte le-am ignorat.

Un comentariu îmi atrage atenția.

„Va urma…🙂”

Atât. O propoziție aruncată printre sutele de mesaje, dar ceva în ea îmi face pielea de pe ceafă să se zbârlească. Îmi plimb cursorul peste utilizator – cont nou, fără activitate anterioară. Nicio postare, niciun istoric. O fantomă digitală.

Înghit în sec.

Îmi trec mâna prin păr, încercând să-mi temperez gândurile.

Dracu’ să te ia! izbucnesc și împing laptopul furioasă mai departe.

Mă învârt în cerc, ca un animal prins într-o cușcă, exact ca într-o criză psihotică. Privesc instinctiv spre noptiera de la capătul patului, unde, ascunsă într-o borsetă neagră, stă rezerva mea de calmante. Nu le mai luasem de ceva timp. Mama nu știe. Nimeni nu știe. Mi-am promis că mă opresc, că încerc să fiu normală și fără pastile, dar normalitatea n-a fost niciodată un lucru care să mă definească.

Îmi trag elasticul de la încheietură și îl las să pocnească pe piele, sub brățările textile. Nu pot să las anxietatea să mă înghită.

Nu din nou.

Pentru Mini.

Trebuie să mă distrag. Orice altceva.

Playlistul de pe Spotify începe să ruleze, volumul setat suficient de scăzut încât să nu-l trezească pe Mini, dar destul de tare cât să acopere liniștea apăsătoare care îmi cheamă demonii la suprafață.

Acordurile melodiei Write it Down de la Nine Lashes încep să se strecoare prin boxe, umplând spațiul.

Brusc, imaginea lui Anzai îmi apare în minte. Cămașa lui lejeră, pantalonii din stofă care se mulează perfect pe corpul lui. Un unghi mult prea avantajos, care-i scoate în evidență posteriorul bombat.

Încerc să-mi alung gândul, dar e prea târziu.

În momentul interviului, a fost prima dată când am simțit o atracție fizică față de un bărbat. Încă de la refuzul din generală, am evitat orice interacțiune cu băieții de vârsta mea. Dar Anzai… el e diferit. E genial. E mai mare.

Și, cel mai important, e intangibil.

Întinsă pe spate, cu ochii fixați pe tavan, inspir adânc. Mâna îmi alunecă instinctiv între coapse, unde simt o pulsație stranie, aprinsă, un val de căldură străină care îmi urcă pe șira spinării. Mă ating peste pantalonii scurți de pijama, iar atingerea îmi smulge un fior.

Întotdeauna am crezut că sunt… asexuală, că astfel de lucruri nu mă interesează, dar acum, corpul meu pare să știe ceva ce mintea refuză să accepte.

Anzai Jacobsen pune monopol pe gândurile mele din nou. Brusc, nu mai sunt singură în mintea mea. Îmi imaginez venele de pe mâinile lui, falangele osoase, palmele late. Mă întreb cum s-ar simți atingerea lui, cum ar fi să-mi simtă pielea sub degete?

Îmi strecor buricele degetelor sub betelia pantalonilor și tresar când îmi simt mugurașul umflat și fierbinte, zemuind într-un lichid lipicios. Îmi pulsează sub o simplă atingere, iar corpul meu pare să fi așteptat senzația asta de o viață. Presiunea din piept îmi alunecă sub pântec, lăsându-mi sfârcurile țuguiate și sânii tari la atingere. Îmi apuc un sân în palmă și îl strâng ușor, trimițând un alt val de fiori pe coloană.

Habar n-am ce fac, dar instinctul mă ghidează.

Încet, cobor mai jos, către despicătura pe care n-am atins-o niciodată cu o asemenea curiozitate desfrânată. Îmi las degetul să alunece ușor înăuntru, dar tresar și mă retrag de teamă. E prea mult. Prea intens.

Revin într-un punct mai sigur. Încep să desenez cerculețe imaginare în jurul clitorisului, sporind ritmul și aplicând presiune controlată, amplificând senzația plăcută.

Mi-l imaginez pe Anzai privindu-mă cu ochii lui întunecați și reci, privirea lui analizându-mă, disecându-mă, descoperindu-mă.

Inabordabilitatea lui mă intrigă.

Mă excită.

Și când imaginația mi-o ia razna, și încep să mă gândesc că el e cel care mă atinge, că mâna lui e cea care alunecă între coapsele mele, simt cum ceva urcă din măduva spinării, gata să explodeze.

Dar ușa de la intrare se trântește.

Tresar ca arsă, îmi smulg mâna dintre picioare și mă bag sub pilotă, mimând un somn profund. Inima îmi bubuie în piept, palmele mi-s transpirate, iar picioarele îmi tremură ușor.

Mama e acasă, iar eu tocmai eram pe punctul de a călca strâmb, având fantezii cu propriul meu profesor de Arte Forense, un bărbat mai mare cu douăzeci de ani.

***

Mă trezesc devreme, înainte ca alarma să sune. Lumina palidă a dimineții abia începe să se strecoare printre draperiile întunecate ale camerei mele, dar sunt deja trează, cu ochii fixați pe tavan.

Am dormit? Nici eu nu sunt sigură. Tot ce știu e că azi începe cu adevărat. Prima zi de cursuri.

Îmi trag blugii negri și un hoodie lălâi, fără să mă complic prea mult. Nu uit să-mi iau și geacă de piele uzată, supradimensionată, care a fost a tatei. Îmi prind părul într-o coadă joasă și îmi arunc rucsacul pe umăr. Mini încă doarme, așa că ies în liniște din apartament. Cobor scările și pășesc în aerul rece al dimineții londoneze.

Sunt liniștită în privința lui. Una dintre mamele din grupul părinților se oferise să mă ajute cu drumul către școală, asigurându-mă că îl va lua pe Mini din fața blocului și îl va lăsa la școală, odată cu fiul ei. În general, aș fi optat să-l duc eu, dar cum cursurile mele se suprapun cu programul lui de școală, n-am încotro decât să mă încred în alte persoane.

Două stații de autobuz. Atât. Două stații până la facultate, până la normalitate, până la a mă convinge că nimic din ceea ce s-a întâmplat săptămâna asta nu m-a afectat. Încerc să-mi închid gândurile într-o cutie și să le trimit cât mai departe.

Ziua își urmează cursul obișnuit. Cursuri de teorie, prezentări, discuții banale între colegi. Îmi notez mecanic informațiile, fără să mă gândesc prea mult la ele. Reușesc să mă prefac bine, să mă pierd în normalitate, ba chiar pot să-mi asum meritele unei întregi săptămâni de normalitate, reușind să trec neobservată cu brio, chiar și la cursurile decanului, făcând abstracție ce ceea ce era să se întâmple weekend-ul trecut, în dormitorul meu.

Dar cum o minune ține doar șapte zile, iată-mă vineri, când eram aproape să mă declar învingătoare. Asta până la ultimul curs.

Până la cursul lui.

Când intru în sală, îmi aleg un loc în mijlocul încăperii, nici prea în față, nici prea în spate. Un loc unde să fiu prezentă, dar să nu atrag atenția.

Anzai Jacobsen intră în sală cu un aer degajat, exact ca orice profesor care și-a făcut meseria de prea mult timp ca să mai fie impresionat de niște studenți de anul întâi. Dar el nu este „orice profesor”.

Este un bărbat de 40 de ani, înalt, cu o siluetă atletică, fiecare mișcare a lui fiind calculată, sigură, ca și cum a anticipat deja reacțiile din încăpere. Ținuta lui impecabilă emană un rafinament studiat, fără nicio notă de exces – exact echilibrul dintre autoritate și nonșalanță.

Seamănă izbitor cu Theo James, acel bărbat care face femeile să suspine și care e omniprezent pe bannerele publicitare ale brandurilor de lux – ceasuri, ochelari, costume tailor-made. Îl vezi în metrou, pe vitrinele magazinelor din Mayfair și în gândurile fiecărei femei când bagă o Degețica pe ascuns, sătulă de rutina căsniciei. Omul e sexul întruchipat, iar campusul nu face excepție. Colegele mele deja îl devorează din priviri, dar nu le condamn. Cum aș putea, când până și eu am căzut în pânza lui?

Maxilarul puternic, pomeții sculptați și privirea pătrunzătoare, umbrită de gene groase, îi dau un aer impunător, de prădător care nu are nevoie să vâneze – doar să privească. Părul castaniu profund este ușor răvășit într-un mod care pare intenționat, dezordonat, dar studiat. Niciun fir argintiu nu îi umbrește trăsăturile – prea perfect, prea neomenesc. Vampir? Demon? Sau doar un specimen genetic norocos?

Poartă un palton lung, negru, pe braț, iar cămașa gri, perfect călcată, îi urmărește linia umerilor. Cravata neagră e strânsă la gât, dar pare mai mult o formalitate – cu sau fără ea, efectul ar fi același. Mânecile suflecate ușor îi dezvăluie antebrațele tonifiate, iar venele proeminente de pe mâini sunt… tulburător de atrăgătoare. Mâna dreaptă, cu degete lungi și precise, strânge ferm o mapă din piele brună, uzată exact atât cât să sugereze că înăuntru se află documente de o importanță majoră, detalii care pot schimba vieți.

Singura trăsătură care îi trădează rădăcinile asiatice sunt ochii – acea formă migdalată, perfect echilibrată, care pare să ascundă prea multe povești nespuse. În rest, nimic din el nu sugerează că sângele său poartă amprenta unei alte lumi. Fiecare linie a feței sale pare sculptată de o mână precisă, fără urmă de ezitare. Exact ca omul pe care îl întruchipează – meticulos, rece, perfect controlat.

Anzai Jacobsen e atât de perfect, de zici că e desenat.

Privirea lui alunecă prin sală, rece, calculată. Se oprește pentru o fracțiune de secundă pe mine, de parcă ar vrea să se asigure că sunt prezentă, dar este atât de subtil încât oricine altcineva l-ar fi ratat. Numai eu simt. Simt intensitatea acelei priviri, felul în care pare să mă pătrundă dincolo de aparențe.

Îmi țin privirea fixată pe caiet, prefăcându-mă concentrată. În public, Anzai Jacobsen nu e altceva decât profesorul meu de Arte Forense. Un om cu un CV impresionant, un colaborator al Poliției Metropolitane din Londra, un expert în analiză criminalistică și specialist în tipare de stropire a sângelui. Da, e un criminalist specializat în analiză forensică a sângelui (Bloodstain Pattern Analysis – BPA) în toată regula, iar pentru mine reprezintă un ideal profesional.

Nu material pentru Degețica.

Un profesionist criminolog și decanul facultății mele.

Atât.

Nimic mai mult.

Și reușesc să cred asta. Până când îl simt analizându-mă.

— Domnișoara Koto, spune el dintr-odată.

Ridic privirea și inima îmi bate ca nebuna.

— Da? ochii mi se fixează pe gura lui.

Anzai își lasă palma pe bancă și se sprijină ușor, înclinându-și capul într-un mod care pare relaxat, dar știu că nu e.

— Ai terminat prima temă?

Îmi strâng pixul între degete și încerc să-mi mențin tonul neutru.

— Da.

— Și ai reușit să separi emoția de logică? Întreb pentru că… ai părut foarte convinsă că arta înseamnă emoție.

O liniște ciudată se așterne în sală. Îi aud pe ceilalți studenți schimbând priviri discrete.

E o întrebare simplă, dar știu că nu mă testează doar pe mine. Îi testează și pe ceilalți.

Îi mențin privirea și îi răspund, fără să ezit.

— Am înțeles că în domeniul nostru, emoția nu e o necesitate. Dar percepția este.

În ochii lui licărește ceva.

— Interesant răspuns, spune el. Dar percepția poate fi influențată de subiectivitate.

Îmi mușc obrazul pe interior și îmi încrucișez brațele.

— Sau poate că doar ne place să credem asta.

Îl văd cum își împreunează mâinile, ca și cum ar analiza fiecare cuvânt al meu.

— Înțeleg. Se pare că ai avut o primă săptămână… interesantă, continuă el, pe un ton mult prea calm.

Și abia atunci îmi dau seama.

E iritat.

Iritat că, în ultimele zile, am reușit să-l ignor.

Iritat că l-am redus la stadiul de un simplu profesor, un chip obișnuit printre atâtea altele, de parcă întâlnirea noastră din acea noapte nici n-ar fi existat.

Urăște jocul ăsta. Urăște cât de bine mă prefac. Și tocmai de aceea vrea să mă împingă din nou peste limită.

Nu-i ofer reacția pe care o vrea. Îi mențin privirea și îmi sprijin coatele pe bancă.

— Oare așa s-ar descrie? întreb, ridicând ușor o sprânceană.

Un colț al gurii îi tresare.

— Tu spune-mi.

Mă holbez la el, în timp ce vocea lui îmi mângâie auzul, răsucindu-se între curiozitate și provocare. Încerc să rămân impasibilă, dar știu că și el simte conexiunea asta inexplicabilă care îl intrigă.

Mă las pe spate în bancă, încercând să par mai relaxată decât sunt de fapt. Îmi trec o șuviță rebelă de păr după ureche și îmi țintuiesc privirea asupra lui.

— Dacă ar trebui să descriu, probabil aș spune că săptămâna a fost… revelatoare și plină de lecții, răspund, menținând o voce neutră, dar suficient de tăioasă cât să-l facă să se întrebe ce gândesc cu adevărat.

Ochii lui migdalați se îngustează ușor, iar colțul gurii îi tresare din nou, aproape imperceptibil. Nu e clar dacă e un început de zâmbet sau o încercare de a-și masca iritarea.

— Frumos spus, dar oare suficient de profund? replică el, vocea coborând o notă, ca și cum fiecare cuvânt ar fi un pas mai adânc într-un abis necunoscut. Asta e tot ce poți spune? Oare ești la fel de superficială și în lucrările tale?

Îmi încordez maxilarul, dar mă forțez să rămân calmă. Nu mă va răsturna atât de ușor.

— Lucrările mele nu sunt pentru toată lumea, spun încet, ridicând bărbia. Uneori trebuie să privești mai mult de o dată ca să vezi adevăratul sens.

Replica îl prinde pentru o clipă nepregătit. E doar o fracțiune de secundă, dar o văd. Un fulger de surpriză îi trece prin ochi, dar dispare la fel de repede cum a apărut.

— Deci sugerezi că sunt incapabil să vad din prima? întreabă el, înclinând ușor capul, iar tonul vocii devine și mai jos, mai intens.

— Sugerez doar că poate trebuie să vă străduiți mai mult, răspund, cu un zâmbet mic, dar provocator. Poate… e chestiune de concepții. Din nou, subiectivitatea nu-și are locul în lucrările mele.

Tăcerea care urmează e aproape insuportabilă. Sala pare să se strângă în jurul nostru, iar aerul devine mai dens, ca înaintea unei furtuni. El mă privește fără să clipească, iar eu refuz să dau înapoi. Simt că dacă aș ceda acum, aș pierde mai mult decât un simplu joc de putere.

În cele din urmă, el își sprijină palmele pe marginea băncii și se apleacă ușor în față. Proximitatea dintre noi îmi trimite un fior pe șira spinării, dar mă forțez să-mi țin privirea fixată pe a lui.

— Ai curaj, domnișoară Koto, spune el cu o voce atât de joasă, încât sună mai mult ca o amenințare voalată decât ca un compliment. Dar curajul fără pricepere e doar o iluzie. Să sperăm că poți dovedi contrariul. Notați: Temă pentru acasă! se retrage ca ars, lăsându-mi senzația că replica mea nu e importantă.

Aud multe voci contradictorii în jurul meu, de parcă discuția tensionată dintre noi adusese tema asta pentru acasă pe capul tuturor, ca o nenorocită de ploaie într-o zi de grătar.

— Acum, că am stabilit că fiecare dintre voi are o perspectivă unică… sau cel puțin așa ar trebui, continuă el, cu un ton care trădează o ușoară ironie, vreau să vă pun la încercare. Veți lucra la un proiect în echipe. Subiectul? Analiza unei povești vizuale prin prisma expresiilor umane. Pe scurt, veți recrea o scenă care să transmită o emoție puternică, dar veți face asta fără cuvinte sau titluri explicative. Totul trebuie să fie clar doar prin artă. Vreau ca lucrarea voastră să dea de pământ cu subiectivitatea. Vom caracteriza lucrarea fiecărei perechi printr-un singur cuvânt scris pe un bilețel anonim. Dacă la final, lucrarea nu va obține o opinie colectivă obiectivă, atunci ați picat.

Murmurele încep să se răspândească prin sală, iar câțiva studenți schimbă priviri îngrijorate. În schimb, eu rămân tăcută, urmărindu-l pe Anzai cum își plimbă privirea prin încăpere, ca un prădător care își alege următoarea mișcare.

— Ca lucrurile să fie și mai interesante, veți lucra în echipe de câte doi, continuă el, cu vocea calmă, dar suficient de fermă încât să capteze toată atenția. Repartizarea echipelor este afișată acum pe ecran și a fost trimisă și pe grupul de WhatsApp al grupei. Aveți la dispoziție weekend-ul  pentru finalizarea proiectului, iar rezultatele vor fi prezentate în fața întregii clase, la următorul curs de săptămâna viitoare. Succes!

Pauza care urmează e calculată. Anzai privește din nou înspre mine, iar un colț al gurii îi tresare aproape insesizabil.

Mă încordez, iar un val de șoapte se ridică prin sală, ca un roi de viespi gata să mă înțepe din toate direcțiile.

— La dracu’! Asta e pură răzbunare, mormăie fata de lângă mine, suficient de tare cât s-o aud.

Nu i-aș fi dat atenție, dar aspectul ei îmi captează interesul. Păr tuns scurt, aproape băiețește, cu vârfurile decolorate, ochi verzi conturați gros cu fard negru, ținută all-black – un mix între o motociclistă și cineva care s-a trezit prea devreme după o noapte lungă. O aud bombănind în continuare, apoi îmi aruncă o privire pe sub gene.

— Răzbunare? Care-i problema ta? întreb, fără să-mi dau seama de ce mă bag în discuție.

— În afară de faptul că Jacobsen tocmai ne-a detonat creierele cu tema asta din cauza cuiva anume? Sunt chill, girl, oftează și își încrucișează brațele, balansându-și piciorul nervos sub bancă.

— Dacă insinuezi că e din cauza mea, eu…

— Cine-a zis că e din cauza ta? ridică o sprânceană, făcând o pauză teatrală.

Îmi arunc privirea în jur. Restul colegilor încă mă privesc cu o combinație de vină proiectată și curiozitate morbidă.

— Păi… pare că e o părere majoritară, murmur.

Fata își rotește ochii și pufnește amuzată.

— Oh, deci realizezi că mai au puțin și scot torțele? Ai spirit de observație.

— Din păcate…

— Karma, mda, tocmai te-a mușcat de fund.

— Nu înțeleg.

Își ridică bărbia spre ecranul proiectorului, unde numele partenerului meu de proiect încă licăre pe fundal alb.

— Partenerul tău – Sasha. Tipul ăla e condamnat să repete anul la nesfârșit. Zici că are abonament pe viață.

Îmi mușc obrazul pe dinăuntru, încercând să nu zâmbesc. Totuși, ceva în tonul ei mă face curioasă.

— Îl cunoști?

— Toată lumea îl cunoaște, ridică din umeri. A picat anul trecut, dar nu pentru că e prost. Tipul pur și simplu nu dă doi bani pe școală. Se ține de prostii, lipsește aiurea, iar când vine, face exact cât să nu fie dat afară. Dar uite că-l țin aici. N-am înțeles niciodată de ce.

Îl caut rapid pe lista de repartizare – Sasha Malanov, pe numele lui complet.

Deja am un nod în stomac. Dacă nici măcar oamenii care par să nu dea doi bani pe reguli nu-l suportă, e clar că Jacobsen mi-a făcut asta intenționat. Mă întorc spre tipa de lângă mine.

— Și cum te numești?

Îmi aruncă o privire studiată, apoi își întinde mâna.

— Mara.

Îi strâng mâna scurt.

— Noire.

— Da, știu. Știu cine ești.

Îmi îngheață sângele în vene pentru o fracțiune de secundă. Își dă seama de reacția mea și ridică o sprânceană, apoi își drege glasul.

— Nu te panica. Doar că am auzit de tine… sau mai degrabă, de locul în care stai.

Mă încrunt.

— Ce vrei să spui?

Își dă ochii peste cap, ca și cum întrebarea mea ar fi stupidă.

— Apartamentul tău. Ăla blestemat. Ăla cu victima lui Origami Killer.

Aerul îmi iese brusc din piept, ca și cum mi-ar fi dat cineva un pumn în stomac.