Noire

 

Încă simt fiorul neliniștit care mi s-a cuibărit în corp de aseară, de când motociclistul misterios mi-a înapoiat telefonul fără să scoată un cuvânt. Scena mi se derulează iar și iar în minte. Modul în care s-a apropiat, cum a rămas în fața mea, cum nu a părut grăbit să plece.

De ce?

Pentru cineva care a intervenit să mă ajute, prezența lui a fost mai degrabă apăsătoare decât liniștitoare. Și acel ultim pas spre mine… A fost aproape ca o provocare, ca un test.

Oftez și îmi frec tâmplele. Nu are rost să mă gândesc la asta acum.

Îmi ridic telefonul de pe noptieră și observ o notificare. Un mesaj nou pe aplicația de anunțuri.

Deschid automat și văd că cineva îmi scrisese în legătură cu anunțul meu pentru picturi personalizate pe pereți sau, pur și simplu, văruirea camerelor.

Client: Bună ziua. Sunteți disponibilă pentru o lucrare astăzi?

Îmi mușc buza, gândindu-mă rapid. E duminică, dar nu sunt genul care să refuze un job, mai ales că sunt mereu atentă cu bugetul meu și cu ceea ce îi pot asigura lui Mini. Totuși, diseară am o întâlnire cu partenerul meu de proiect, decanul, la care nu vreau să întârzii sau să lipsesc. Vreau să mă pregătesc astăzi, dar totodată, nu vreau să pierd oportunitatea unui job, mai ales că solicitările sunt destul de rare la sfârșit de an. Îmi trebuie bani pentru sărbători.

Noire: Pot să trec la adresă să verific situația, apoi vă pot da un răspuns, în funcție de complexitate și timpul necesar executării.

Îi trimit mesajul și mă ridic din pat, strângându-mi părul într-o coadă lejeră. În câteva secunde, telefonul vibrează din nou.

Client: Perfect. Mulțumesc. Ce culoare preferați pentru fundal?

Îmi încrunt sprâncenele. Mă întreabă pe mine? De obicei, clienții specifică exact ce vor, sau mă consultă înainte, dar tonul mesajului îmi dă un sentiment ciudat.

Noire: Nu e vorba de preferința mea. Dumneavoastră ce culoare doriți?

Răspunsul vine imediat.

Client: Alb. Ca o pânză pregătită pentru creație.

Mă opresc din mișcare, privindu-mi telefonul. E ceva neobișnuit în formulare. Prea poetic pentru o simplă lucrare de vopsit pereți.

Noire: Nu înțeleg. Doriți să pictez și ceva ulterior, după uscarea pereților?

Client: Asta rămâne la latitudinea ta. O pânză albă este doar începutul, nu crezi?

Îmi încrețesc sprâncenele și mă las pe spătarul patului, citind mesajul de două ori.

Care-i treaba cu ciudatul ăsta?

Am o pornire să îl blochez și să îmi văd de treaba mea, dar poate sunt prea impulsivă.

E ceva în tonul lui care îmi dă un fior pe șira spinării. Nu vorbește ca un client obișnuit. Nu îmi spune exact ce vrea, iar partea asta cu „latitudinea mea” mă face să cred că mă bag într-o situație pe care nu o înțeleg complet.

Noire: Cred că e o neînțelegere. Eu nu accept proiecte abstracte fără detalii concrete. Îmi pare rău, dar cred că trebuie să refuz lucrarea.

Îmi privesc telefonul, așteptând o reacție.

Mesajul vine rapid.

Client: A fost o neînțelegere, într-adevăr. Dar nu cred că e nevoie să renunți atât de ușor.

Înghit în sec.

Noire: Prefer să accept lucrări pe care le înțeleg clar. În cazul dumneavoastră, nu cred că vă înțeleg pe deplin, sau poate nu sunt persoana potrivită pentru job-ul ăsta.

Client: Te ocupi de văruirea pereților și desene personalizate, nu-i așa?

Noire: Da, dar…

Client: Atunci ești persoana potrivită și poate ai nevoie doar de puțin timp să înțelegi.

Fix în clipa aia, telefonul vibrează din nou, iar când deschid aplicația bancară, rămân perplexă.

Suma e mult prea mare. Suficientă să mă întrețin două luni fără griji. Destul cât să-i cumpăr lui Mini tot ce are nevoie pentru școală, fără să o mai solicit pe mama, care deja își rupe spatele muncind pentru casă și facturi.

Îmi simt stomacul strâns într-un nod.

Cine plătește un avans așa de mare pentru o simplă lucrare?

Noire: Nu trebuia să trimiteți atât. Nici măcar nu am acceptat încă.

Client: E doar un avans. Dacă decideți că nu sunteți interesată, păstrați-l oricum, pentru timpul pierdut cu înțelegerea doleanțelor mele.

Inima îmi bate mai tare. E din nou acel sentiment… că cineva încearcă să mă testeze. Asta ori, paranoia mea e exagerată.

Iau o gură de apă și îmi masez ceafa. Nu am motive să refuz, dar ceva îmi spune că ar trebui să fiu precaută. Îmi simt stomacul strâns ca un nod imposibil de desfăcut.

Noire: Nu pot să accept banii.

Ies din conversație și încep să caut unde pot returna banii, dar nu există o asemenea opțiune, probabil din motive de securitate.

Client: Atunci donează-i, dacă așa crezi că e corect. Însă eu consider că ar fi păcat. Am văzut portofoliul tău. Sunt sigur că vei face o treabă minunată.

Îmi privesc telefonul, degetul suspendat deasupra ecranului. Simt că ar trebui să închid conversația aici, să îi trimit banii înapoi și să îmi văd de treabă, dar ceva mă face să ezit.

Poate e impulsul prostesc de a accepta o nouă provocare. Poate e suma care ar acoperi cheltuielile mele și ale lui Mini pentru următoarele două luni. Sau poate e doar curiozitatea care mă roade de când am citit primul lui mesaj.

Noire: Bine. Spuneți-mi adresa. Vreau să verific înainte de a vă da un răspuns final.

Un mesaj nou apare aproape instant.

Client: Perfect. Îți trimit locația. Voi lăsa cheia sub ghiveciul de la intrare, de la ușa din spate.

Noire: Aș prefera să fac evaluarea în prezența dumneavoastră.

Client: Mi-aș dori, însă mâine am o problemă personală care nu necesită amânare și vreau să începi cât mai curând lucrarea. Sunt în întârziere.

Noire: Nu doresc să fiu răspunzătoare dacă vă lipsește ceva din casă, sau apare vreo situație neplăcută. Nu obișnuiesc să fac evaluări în absența clienților mei.

Client: Aș aprecia dacă ai face o excepție, iar la finalul proiectului voi fi la fel de generos. În plus, casa este goală. Nu ar putea să lipsească nimic din ce nu e. Am încredere în tine, Noire.

Mă strâmb când citesc adresarea lui mult prea personală.

Noire: În regulă.

E tot ce pot să spun.

Primesc adresa cu mențiunea că lucrarea este necesară la subsol. Practic am de văruit un subsol întreg, ceva cu totul neobișnuit. Am avut cereri în trecut pentru living, dormitor sau chiar și garaj, dar subsol? E o premieră.

Îmi mușc buza, blocând telefonul. Simt că tocmai am făcut o greșeală. Sau poate doar mi-am creat singură cea mai ciudată comandă de până acum.

Îmi simt gâtul uscat, chiar dacă mă învârt în ape tulburi.

***

Ziua trece pe nesimțite, prinsă între râsetele lui Mini și agitația orașului. Ieșim la o înghețată, plimbându-ne fără grabă printre străzile aglomerate ale Chinatown-ului, unde mirosul de condimente și sunetul vânzătorilor care își strigă marfa fac parte din peisaj. Mini își alege o cupă uriașă de înghețată cu caramel sărat, iar eu mă mulțumesc cu una simplă de vanilie, urmărindu-l cum se bucură de fiecare linguriță, cu fața luminată de copilăria lui lipsită de griji.

— Tu chiar crezi că înghețata repară orice? îl întreb, ridicând o sprânceană.

— Absolut! răspunde plin de convingere, în timp ce își linge tacticos lingurița. Ai văzut vreodată pe cineva trist când mănâncă înghețată?

Îmi dau ochii peste cap, dar nu pot să nu zâmbesc.

După ce mâncăm, ajungem la magazinul de bricolaj. Mini e încântat, explorând fiecare culoare de vopsea ca și cum ar fi pe punctul de a face cea mai importantă alegere din viața lui.

— Sigur vrei să te las pe tine să alegi? întreb, încrucișându-mi brațele.

— Da, surioară. Trebuie să ai încredere în viziunea mea artistică! Nu ești singura artistă din familie.

Nu pot să rezist. Frățiorul meu mai mic e adorabil.

Face un pas înapoi, își pune mâna sub bărbie într-o poziție contemplativă și analizează mostrele de vopsea ca un adevărat critic de artă.

— Ăsta! exclamă brusc, punându-și palma peste un ton de albastru profund.

— Bleu regal? întreb sceptică. Nu e cam… puternic?

— Nu e. E exact nuanța cerului după ploaie, explică el serios. Camera mea o să arate sobru. Doar sunt bărbatul casei

Îl privesc câteva secunde, analizându-i expresia încântată, și îmi dau seama că nu pot să-i stric entuziasmul.

— Bine, domn’ artist, sper să nu regret asta.

Plătim vopseaua și ieșim din magazin, Mini ținând strâns în mână pensulele pe care și le-a ales, iar eu încercând să nu mă gândesc prea mult la propunerea bizară care îmi răsună încă în minte.

Pe la amiază, îmi iau rucsacul, îmi verific ruleta, creionul și agenda cu lucrări, îmi trag hanoracul peste tricoul subțire și sunt gata să ies.

— Să nu ieși neînsoțit afară și să nu deschizi ușa la nimeni în lipsa mea sau a mamei. Dacă se întâmplă ceva, mă suni.

— Da, da! Știu deja placa, Mini studiază instrucțiunile de pe spatele vopselei, entuziasmat pentru viitoarea lui cameră albastră.

Adresa nu e foarte departe. Zona e rezidențială, liniștită, dar ceva pare… nelalocul lui. Pe măsură ce mă apropii, realizez că multe dintre casele din vecinătate sunt goale, cu pancarte „De vânzare” bătute în fațadele elegante, lăsate în voia timpului.

Când ajung la destinație, mă opresc pentru o clipă. Casa e albă, impecabilă, aproape ireproșabilă în arhitectura ei minimalistă, cu ferestre mari și o curte frontală bine îngrijită.

Privesc ușa principală, dar îmi amintesc indicațiile clientului.

Intrarea din spate.

Ocolesc casa, pășind pe aleea pietruită, iar când ajung în dreptul ușii din spate, descopăr o grădină care se întinde mai mult decât mă așteptam, cu o piscină albastră ce reflectă lumina caldă a după-amiezii.

Mă îndrept spre ușă, dar imediat mă opresc brusc. Lângă prag, într-un colț perfect calculat, un ghiveci cu flori Datura stă nemișcat, cu frunzele ușor tremurând în briza slabă.

Mi se taie respirația.

Simt cum inima mi-o ia razna în piept, un val de căldură ridicându-se în mine ca un semnal de alarmă. Mă las încet pe genunchi, întinzând o mână nesigură spre ghiveci.

La dracu’, sunt doar niște flori, îmi șoptesc singură în timp ce netezesc o șuviță după ureche, degetele mele tremurând incontrolabil. Dar nu pot să ignor senzația care îmi înfășoară pieptul ca o menghină.

Înghit în sec, apoi îmi forțez mâinile să se miște.

Înclin ușor ghiveciul și, așa cum mă așteptam, cheile sunt acolo, ascunse discret sub vasul de ceramică. Le apuc și inspir adânc, forțându-mă să îngrop neliniștea.

Nu te panica!

Trag aer în piept din nou, dar simt cum respirația mi se taie când degetele îmi alunecă peste brelocul metalic.

1912.

Îmi netezesc părul după urechi și încerc să nu mă las influențată de sentimentul neplăcut care îmi răscolește stomacul. Pentru restul e doar un număr, însă pentru familia mea e mai mult de atât. E ora la care Ryu a fost găsit.

Încă nu mă las descurajată. Am fost plătită deja pe jumătate. Nu mai pot da înapoi, odată ce mi-am asumat responsabilitatea. Voi duce acest job până la capăt. Asta e tot ce contează acum.

Bag cheia în yală și o răsucesc, ascultând sunetul familiar al mecanismului care cedează.

Cu o ultimă privire peste umăr, pășesc înăuntru.

Prima impresie? Goliciune.

Lumina amiezii târzii inundă încăperea.

Ferestrele mari lasă să pătrundă un soare blând, proiectând umbre lungi pe pereții imaculat de albi. Casa e goală, goliciunea ei aproape intenționată. Singurele piese de mobilier sunt o canapea din stofă gri, poziționată exact în centrul livingului spațios, și o măsuță de cafea de sticlă.

Privirea îmi cade pe niște cearșafuri lăsate pe podea, mototolite, ca și cum până nu demult ar fi fost trase peste ferestre.

Mă opresc în mijlocul camerei, ascultând liniștea apăsătoare.

Ceva e ciudat.

Mă apropii de canapea, iar privirea îmi cade pe suprafața măsuței. La prima vedere, pare plină de scrum de țigară. Îmi trec degetele peste, dar textura e greșită. Cenușa e prea fină, prea moale. Îmi duc degetele la nas și adulmec.

Cărbune. Simțul meu olfactiv nu mă trădează.

Îmi frec ușor buricele degetelor între ele, iar particulele negre se imprimă în pielea mea. Desene? Schițe? Cine a stat aici? Poate un artist? Oare de asta a menționat de „pânza albă”?

Încă încerc să găsesc o explicație logică pentru senzația de neliniște care mi se cuibărește în piept, dar nu mă pot opri.

Holul principal se deschide în fața mea, lung, plin de uși, fiecare ascunzând o cameră pustie. Nu mă opresc să le verific. Merg drept, spre capătul coridorului.

Ușa subsolului.

Mă opresc în fața ei și inspir adânc.

Când apăs pe clanță și trag, balamalele scârțâie ușor, iar mirosul mă izbește cu toată forța.

Îmi ridic mâneca hanoracului și îmi acopăr nasul. Aer închis, stătut, dar mai e ceva. Un strat invizibil, greu, care îmi face stomacul să se strângă. Oamenii păstrează tot felul de ciudățenii în subsol. Probabil e ceva vechi sau putred.

Pășesc încet pe scări.

Pe măsură ce cobor, fiecare treaptă se aprinde sub mine. E o diferență de temperatură inexplicabilă, până când cobor ultima treaptă.

Ajung jos și rămân nemișcată.

Două aeroterme industriale filtrează aerul din încăpere, păstrând o temperatură joasă, inițial neînțelegând din ce motiv.

Prima oară mă lovește lumina filtrată prin fereastra suspendată, prăfuită, dar suficientă încât să dezvăluie ceea ce a fost ascuns aici.

Lumina aurie a unui apus glorios răzbate prin geamurile ferestrelor de lemn, ca doi ochi larg deschiși spre adevăr. Imobilă, o siluetă acoperită de un cearceaf alb tronează în baia de lumină naturală. Lângă, altceva îmi atrage atenția. Ochii mi se fixează pe decorul straniu. O saltea, așternuturi murdare, mototolite și un țăruș fixat în peretele de piatră, ca pentru un câine… sau o bestie. Lângă, două găleți metalice care îmi fac stomacul să se strângă dureros. Fac abstracție și pășesc mai aproape de silueta acoperită de cearceaful lipsit de cute, ca și cum ar fi fost călcat înainte, cu o grijă la detalii care mă tulbură.

Îmi țin respirația, încercând să-mi liniștesc bătăile haotice ale inimii, dar atracția pe care o simt către ea e inexplicabilă, ca o familiaritate morbidă.

Ryu. Ryu. Ryu – numele fratelui meu geamăn pulsează în ritmul inimii mele, gravat adânc în fiecare bătaie, ca un avertisment mut, ca un ecou al unui destin nefast pe care nu-l pot opri.

Memoria musculară nu uită.

Nu, Noire! E doar o statuie. Un manechin sau o piesă de mobilă sub cearceaful ăsta.

Întind mâna spre cearceaful alb imaculat, dar un fior electric îmi urcă pe coloană, pulsând adânc în oase. Inspirația mi se blochează în gât, dar curiozitatea mă consumă mai mult decât tremurul care îmi cuprinde degetele. Trag cearceaful fără să clipesc și îl las să alunece pe podea.

Atunci o văd.

O statuie a unei femei în toată firea, sculptată în ceva ce pare marmură sau un material similar. Dar ceva e greșit. Fiecare detaliu e prea… meticulos.

Mă apropii, simțind cum aerul din subsol devine greu. Picioarele îmi sunt ancorate în podea, dar degetele mi se întind spre trandafirii care cresc din locurile unde membrele sunt secționate și reatașate. Atingerea e aproape inconștientă. Petalele sunt moi, iar pielea e rece. Prea rece.

Inspir sacadat și simt un gust acru în gât. Apoi, o picătură rece îmi atinge fruntea.

Îngheț.

Îmi duc instinctiv mâna la piele. Degetele îmi alunecă peste ceva umed. Când mă uit, sângele îmi îngheață în vene.

Roșu.

O picătură de sânge.

Statuia… sângerează.

Realitatea mă izbește ca un tren. Nu e un manechin. Nu e o statuie. E un cadavru.

Respirația mi se frânge, ritmul inimii îmi bubuie în urechi, înecat în huruitul constant al aerotermelor.

Am mai văzut asta înainte.

Îmi ridic privirea spre soclul rece pe care tronează femeia. Un mesaj este inscripționat acolo.

„12:12 – Doisprezece trepte spre adevăr. Doisprezece umbre în lumină. Doisprezece bătăi de inimă înainte ca floarea să înflorească. Îți amintești ce îți spuneam despre arta sacrificiului? Uită-te mai aproape, lebăda mea roșie. Numără până la 12…”

Literele sunt fine, precise, zgâriate adânc în suprafața pietrei, ca și cum cineva le-ar fi sculptat cu o migală obsesivă. Mă simt paralizată.

Jos, la picioarele ei, strălucește un origami. O vulpe, pliată meticulos, la fel ca cea din parcul de mașini, depusă la picioarele lui Ryu.

Îl ridic cu mâini tremurânde, degetele mele abia reușind să-l țină, de parcă ar fi fost făcut din ceva mai greu decât hârtie.

Simbolul desenat pe el îmi îngheață sângele în vene.

Nu.

Nu din nou.

O picătură rece îmi cade pe obraz, alunecând încet spre bărbie.

Îmi las privirea în jos, dar tot ce văd e sângele care se scurge încet, ca niște lacrimi, din ochii ei acoperiți de rășină, de parcă odată dezvelită în lumina amiezii, statuia a început să se înmoaie, să plângă.

Lacrimile morții.

Și atunci înțeleg.

A fost o greșeală să vin aici.

Icnesc zgomotos când îmi recapăt suflul și fac câțiva pași înapoi, ca un rac, spre scările pe care coborâsem. Simt cum fiecare mușchi mi se încordează, cum aerul devine mai greu, mai dens, ca și cum subsolul ar vrea să mă înghită cu totul.

Și apoi…

O umbră se desprinde brusc de sub scară. Nu apuc să țip. O mână rece îmi acoperă gura, sufocându-mi orice sunet, iar o forță puternică mă împinge înainte, peste grămada de cutii din colțul încăperii.

Pieptul mi se strivește dureros de marginea rigidă a acestora, aerul îmi este smuls din plămâni, iar o greutate apăsătoare mă imobilizează complet.

Îl simt.

Bazinul lui se lipește de mine, trupul lui e rece, dar înfiorător de tensionat, iar pielea umedă, transpirată, îmi provoacă un tremur slab. Încerc să mă zbat, să-mi eliberez mâinile, dar corpul străinului e copleșitor, fiecare mișcare a mea pare să-l irite mai mult.

Privirea îmi alunecă instinctiv spre marginea saltelei din apropiere.

Seringi goale. Fără ac.

Mă înfior.

Acum știu – Până aici mi-a fost!

Gata. Voi muri.

— Cine dracului ești? vocea lui e joasă, răgușită, rece, dar și… speriată.

Îmi smulg privirea de la seringile împrăștiate și încerc să-i captez fața când îmi arunc privirea peste umăr, dar tot ce văd sunt ochii lui albaștri, scânteind periculos în lumina slabă a apusului.

— Te rog, dă-mi drumul! scrâșnesc printre dinți.

Îi simt răsuflarea caldă pe obraz, mirosul pielii transpirate îmi pătrunde în nări. Se lipește și mai mult de mine, iar când își apropie buzele de urechea mea, înțepenesc complet. Îi simt părțile intime cum se lipesc de fesele mele și stomacul mi se strânge dureros, copleșită de o avalanșă de emoții.

— Potolește-te și răspunde-mi. Tu m-ai închis aici?

Mă zguduie când reacția mea întârzie.

— Poftim? Nu!

— Atunci ce dracu’ cauți aici?

— Am venit să văruiesc subsolul!

Un hohot scurt, lipsit de umor, îi scapă printre buze. Apoi mă smucește brusc, întorcându-mă spre el. Îmi simt coatele izbindu-se de cutiile dure, dar nu mă mișc.

Pentru prima dată, îi văd fața.

E tras la față, murdar, pielea lui pare întinsă prea tare peste pomeți, în timp ce o rană suturată și aproape vindecată i se întinde de sub ochi, până aproape de bărbie, urmând cursul urechii. A avut noroc. Încă puțin și putea să fie orb. Chiar și așa, frumusețea lui e de necontestat. Cercei în ureche, unul în sprânceană, tatuaje liniare pe gât, de-o parte și de alta a pulsului, dar ochii lui sunt goi, ca un drum spre nimic. Poartă o pijama în carouri, ca de spital, mai mare cu două numere decât mărimea lui și pot să-i văd oasele claviculei ieșite în evidență, prin spărtura cămășii lungite pe un umăr. Părul lui negru profund e lunguț, iar bretonul i se așează răzleț pe frunte, umbrindu-i privirea intensă, ca un lac înghețat. Transpirația rece care-l năpădește îmi dă semnale că nu se simte în apele lui, fiind aproape de colaps.

— Nu-mi dau seama dacă mă minți sau spui adevărul.

Își trece limba peste buza crăpată, iar ochii i se îngustează cu o sălbăticie greu de definit.

— Nu te mint! Te asigur că eu nu mint!

— De ce te-aș crede? Nu te cunosc… Vezi tu… nu mai mă cunosc nici pe mine.

Inima mi se zbate în piept. Ceva e în neregulă cu el. Salteaua, lanțurile, gălețile… A fost ținut captiv în acest subsol.

— Hei, o să fii bine. Te voi scoate de aici!

— E puțin cam târziu. Dă-mi un motiv pentru care să nu scap de tine chiar acum și să ies singur de aici? își mișcă mâna în spatele lui, iar când revine, degetele lui strâng un obiect care îmi face sângele să înghețe.

Ține strâns de panglica roșie, exact ca decorul florilor înfipte în cadavru, iar legate de ea… capetele seringilor strânse mănunchi într-o armă capabilă să mă rănească.

Un colaj grotesc al rămășițelor unei dependențe, sau a unei condamnări.

Îmi simt stomacul răsucindu-se.

Nu. Nu poate fi.

Două luni.

Două luni de când e dispărut.

Respirația mi se accelerează.

E Sasha! Sasha Malanov.

Înainte să-mi pierd complet controlul, înghit în sec și ridic bărbia. Trebuie să mă joc inteligent.

— Pentru că sunt cineva foarte important pentru tine, Sasha, îi răspund, încercând să îmi păstrez calmul.

Îmi mușc interiorul obrazului și îmi lipesc palma de fața lui, încercând să-i îmblânzesc privirea sălbatică. E un gest riscant, dar nu am de ales. Dacă vreau să scap cu viață, trebuie să îi ofer o ancoră, ceva de care să se agațe.

Ochii lui par să se înmoaie pentru o fracțiune de secundă. Expresia dură i se desface ușor, dând loc unei mirări profunde.

— Foarte importantă?

— Da. Înghit în sec. Sunt Noire! Nu-ți mai amintești de mine?

Văd cum fruntea i se încrețește, ca și cum numele meu ar fi o umbră pierdută în negura minții lui. Se uită în jur, dezorientat, iar când privirea îi cade pe statuia din mijlocul încăperii, ceva se rupe în el.

Ochii lui se întunecă din nou.

Înainte să mă pot feri, îmi apucă bărbia cu o forță dureroasă, făcându-mă să îi întâlnesc privirea furioasă.

— Nu-mi amintesc nimic! vocea lui e aspră, crudă, încărcată de o furie pe care nu o pot înțelege. Dar instinctul îmi spune că ar trebui să-ți rup gâtul.

Mâna lui liberă alunecă pe beregata mea, iar degetul mare începe să-mi traseze linii invizibile pe piele, lent, metodic, ca și cum ar încerca să mă măsoare pentru un verdict.

Îmi strâng pleoapele și îmi țin respirația, forțându-mă să nu reacționez.

La dracu’! Ce fel de om a fost Sasha Malanov înainte?

Am crezut că mi-am făcut o idee din spusele lui Mara și ale lui Ruel, dar acum înțeleg că niciunul dintre ei nu-l cunoaște cu adevărat. Nimeni nu știe ce rău zace în Sasha Malanov, sau ce întuneric a fost sădit acolo în aceste două luni, iar eu sunt pe cale să aflu.

Adună-te, Noire! Nu ai lucrat atâția ani la autocontrol doar ca să-l pierzi acum, când ai nevoie de tot controlul din lume.

Dacă mă panichez, voi muri.

Inspir adânc și îmi las vocea să devină o mângâiere.

— Poartă-te frumos, Sasha! îl îndemn ferm, fără să las frica să mi se strecoare în ton.

Ochii lui se îngustează.

— De ce m-aș purta frumos?

— Pentru că mereu ai făcut-o. Mereu ai fost bun și… iubitor cu mine.

Cuvintele îmi tremură pe buze, dar trebuie să le rostesc.

Sasha clipește, ca și cum memoria i-ar juca feste.

— Iubitor?

— Da. Îi mențin privirea. Nu mi-ai făcut niciodată rău.

Liniștea dintre noi devine insuportabilă.

— Nu? murmură el, dar nu pare convins.

Degetele lui se închid mai strâns pe gâtul meu, iar privirea îi coboară încet spre buzele mele.

La dracu’! O să-mi rupă gâtul dacă nu fac ceva.

Mă uit în ochii lui și știu că sunt pe marginea unei prăpastii. Dacă alunec, e sfârșitul meu.

Mă arunc în minciună înainte să apuce să ia o decizie.

— Pentru că sunt viitoarea ta soție, Sasha.

Îi arunc replica cu disperare, iar efectul este instantaneu.

Îngheață.

— Ce?!

— Da. Îi ating încheietura, încercând să-l îmblânzesc. Urma să ne căsătorim, dar apoi ai dispărut. Nu-ți mai amintești?

Îl simt încordându-se, iar în ochii lui se aprinde o licărire de confuzie și teamă.

— Dacă ești soția mea, atunci… de ce tremuri așa?

— De fericire, îngaim, forțând un zâmbet. Nu-mi vine să cred că te-am găsit! Te-am căutat peste tot, iubitule!

— Iubitule…? mina aspră a lui Sasha se înmoaie definitiv, iar în clipa următoare își lasă greutatea pe mine și oftează.

— Da. Sunt eu, iubita ta, îl cuprind de bazin și îi simt fruntea cum frige.

— Iubita mea… slavă Domnului… murmură el și, dintr-o dată, brațele lui se închid în jurul meu.

Mă îmbrățișează.

Rămân nemișcată o clipă, incapabilă să procesez situația, dar apoi îmi ridic mâna și îi mângâi ușor creștetul. Degetele mele alunecă instinctiv pe linia părului său încâlcit, iar privirea îmi cade pe mănunchiul de seringi de la picioarele noastre.

Are tălpile goale și răni între degetele de la picioare. Tremură, întreg corpul lui fiind rece, dar fruntea și fața îi ard.

Dumnezeule! Venele de la brațe cedaseră, așa că cine l-a ținut captiv i-a injectat drogurile în altă parte.

Asta trebuie să fi durut, dar adevărata durere care nu dispare niciodată, n-o poate trata niciun medicament, niciun narcotic, niciun psiholog. Doar somnul îi mai pune pauză uneori, de aceea știu din experiență, pentru că obișnuiam să iau somnifere înainte de culcare, să opresc durerea măcar până a doua zi, dimineața.

— Te rog, Noire, scoate-mă de aici…

Vocea lui e atât de slabă încât abia o aud.

În acel moment, mă văd pe mine, cu unsprezece ani în urmă.

Îi acopăr ochii cu palma până ajungem la scări, ghidându-l în sus, departe de scena grotescă, dar înainte să urc ultima treaptă, întorc capul.

Privesc statuia femeii care plânsese pentru el, pentru mine, pentru Noire Koto de la nouă ani, pentru noi. O nouă victimă a Criminalului Origami, un criminal care, chiar dacă nu reușise să ne ucidă, o făcuse în alt mod.

Eu și Sasha Malanov suntem deja morți pe dinăuntru.

Ieșim din casă împreună.

Îl ajut să se așeze pe gardul scund din cărămidă, în timp ce eu scot telefonul și sun la poliție.

Nu-mi vine să cred că am gestionat situația atât de bine. Nu am făcut-o doar pentru mine. A trebuit să mă controlez, pentru el.

Sasha îmi ține mâna într-a lui, privindu-și tălpile goale și murdare, pierdut în gânduri.

Mă uit la el și observ ceva ciudat.

Deși a stat captiv două luni, nu e atât de murdar pe cât ar fi trebuit. Nu miroase urât. Miroase a piele și a transpirație proaspătă, nu stătută. Îmi scanez memoria vizuală și brusc îmi amintesc.

Furtunul.

Furtunul strecurat într-un colț al ferestrei.

Cineva îl spălase, îl hrănise, îl injectase și îl păstrase într-o stare de conservare. Cineva îl ținuse în viață, ca pe un obiect, dar nu pentru a-l salva, ci pentru a-l distruge mai lent.

Îi prind ușor capul, sprijinindu-l în poala mea, și îi simt pielea dogorind sub degetele mele. Respiră, dar superficial.

— Sasha? șoptesc, scuturându-l ușor. Hei, rămâi cu mine! Nu închide ochii!

Nu reacționează. Genele lui lungi sunt întunecate de umbră, fața trasă, iar buzele îi sunt crăpate. Îmi aplec urechea aproape de gura lui și ascult. Respirația e slabă, dar prezentă.

Îmi mușc buza și îmi trec degetele prin părul lui, dezlipindu-i o șuviță umedă de frunte. Nu am mai fost niciodată atât de apropiată de cineva, nici măcar într-un moment atât de lipsit de conotații. Dar cu el… mi se pare o linie invizibilă care nu ar trebui să fie încălcată. Poate e din cauza faptului că suntem atât de asemănători. Două victime ale destinului. Și totuși, continui să îi mângâi tâmpla, să-i desenez linii imaginare pe piele, într-un gest protector.

Sasha geme slab, iar buzele i se mișcă aproape insesizabil.

— Noire… se mișcă ușor și îmi cuprinde torsul în timp ce se chircește la pieptul meu.

Simt cum inspiră profund, de parcă ar căuta să mă adulmece, să își graveze mirosul meu în mintea-i goală, lipsită de amintiri.

Mi-a reținut numele atât de repede, încât pare ceva normal să-l aud rostit de gura lui.

Gura lui… îi privesc buzele lung și stomacul mi se strânge. Ochii lui se întredeschid și tresar.

— Sunt aici, Sasha. Nu plec nicăieri.

Se încruntă ușor, dar rămâne inconștient.

Îmi trec din nou mâna prin părul lui, dar privirea îmi cade pe semnele de pe gâtul lui, pe tatuajele fine care se pierd sub claviculă, pe rănile mici, cicatrizate prost. Îmi dau seama că, dincolo de ce a pățit în ultimele luni, cineva l-a distrus din interior cu mult înainte de asta. Să fie oare vorba despre tatăl lui, de care Ruel mi-a lăsat impresia că fuge, face orice numai să nu rămână în preajma lui pentru prea mult timp?

Cine e Sasha Malanov cu adevărat?

Și cum naiba am ajuns eu să fiu prinsă în haosul lui?

Înghit în sec, dar nu pot să nu mă gândesc la faptul că în momentul în care ochii lui albaștri se vor deschide din nou, voi fi singura persoană care-l poate ancora în realitate.

Dacă poliția nu-l va proteja, cine o va face? Ruel?

Îmi strâng maxilarul și îmi îndes telefonul în buzunar.

Orice ar fi Sasha Malanov, oricine ar fi fost înainte… acum, e cineva care își amintește doar de mine, iar eu nu sunt pregătită să fiu tot universul unui om la fel de distrus ca mine.